Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Peretele din fața canapelei era gol.
Am rămas în ușă.
Televizorul dispăruse.
Nu era un televizor extraordinar.
Îl cumpărasem la câteva luni după divorț, în rate.
Dar în locul lui rămăsese un dreptunghi mai deschis pe perete și două cabluri atârnau în jos.
Am intrat.
— Ce ați făcut?
Viorica a venit până în prag.
— Nu știu despre ce vorbești.
M-am întors.
— Unde este televizorul?
— De unde să știu?
Am privit prin sufragerie.
Un sertar al comodei era deschis.
Altul lipsea cu totul.
M-am dus în dormitor.
Ușa dulapului era întredeschisă.
Mi s-au tăiat picioarele.
În partea de jos a dulapului țineam o cutie de lemn.
Nu era ascunsă.
Nici nu avusesem de cine s-o ascund în ultimii trei ani.
Am tras ușa.
Cutia nu mai era.
Am început să scot lucrurile.
O pătură.
Două genți.
O cutie cu fotografii.
Nimic.
— Nu.
Am verificat din nou.
Știam că nu are rost.
În cutia aceea țineam verigheta mamei, o brățară subțire, cerceii ei, câteva fotografii și scrisorile pe care tata i le trimisese când făcea armata.
Mama murise cu șase ani înainte.
Uneori deschideam cutia numai ca să-i ating verigheta.
Am ieșit în hol.
— Unde este cutia mamei?
Viorica și-a ridicat sprâncenele.
— Ce cutie?
— Cutia de lemn din dulap.
— Nu știu.
— Cine a intrat aici?
— Ți-am spus că noi abia am venit.
Lăcătușul era încă pe palier.
— Eu nu am intrat în apartament, a spus repede. Vă spun de acum. Doamna m-a chemat pentru deschidere. Nici n-am terminat.
— Știu.
Am scos telefonul.
Viorica a făcut un pas spre mine.
— Pe cine suni?
Nu i-am răspuns.
L-am sunat pe Cătălin.
A răspuns după câteva secunde.
— Da?
Nu-i mai auzisem vocea de aproape un an.
— Ai fost astăzi în apartamentul meu?
Pauză.
— Ce vrei?
— Te-am întrebat dacă ai intrat astăzi în apartamentul meu.
— Am trecut să-mi iau niște lucruri.
Am închis ochii.
Deci intrase.
— Cu ce cheie?
— Nu contează.
— Ba contează.
— Camelia, nu începe.
Aceleași cuvinte ca ale mamei lui.
— Ai luat televizorul?
— Era cumpărat când eram împreună.
— Nu. L-am cumpărat după divorț.
— Nu mai țin minte toate datele.
— Ai luat sertarele din comodă?
— Mi-am luat niște lucruri.
— Care?
— Ale mele.
— Spune-mi care.
A început să se enerveze.
— Unsprezece ani am stat în casa aia și tu ai rămas cu tot. Nu mă lua acum la inventar pentru două lucruri.
Viorica mă privea din prag.
— Unde este cutia mamei mele?
La telefon s-a făcut liniște.
— Ce cutie?
Am simțit ceva rece coborându-mi pe șira spinării.
— Eu nu ți-am spus că lipsește vreo cutie.
N-a răspuns.
— Cătălin?
— Nu știu despre ce vorbești.
— Atunci de ce ai întrebat “ce cutie”?
— Pentru că tu ai spus cutie.
Avea dreptate.
Nu era o dovadă.
Doar că îi cunoșteam vocea.
Unsprezece ani o ascultasem.
Știam când mințea.
— Unde ești?
— Nu te privește.
— Ai intrat în apartamentul meu fără să-mi spui, ai luat lucruri și acum mama ta este aici cu un lăcătuș ca să intre din nou.
— Mama s-a dus după ce am uitat eu.
— Ce ai uitat?
Pauză.
— Niște lucruri.
— Care?
— Camelia, termină.
— Nu.
A ridicat vocea.
— Crezi că numai pentru că apartamentul e pe numele tău tot ce a fost în el este al tău?
— Nu. Tocmai de aceea te întreb ce pretinzi că este al tău.
— Am băgat bani acolo unsprezece ani!
— Atunci îmi spui ce vrei și discutăm. Nu intri când sunt la serviciu.
— Cu tine nu se poate discuta.
M-am uitat la Viorica.
— Exact asta a spus și mama ta.
Am închis.
Viorica s-a apropiat.
— Vezi? Sunt și lucrurile lui.
— Atunci de ce n-a venit când eram acasă?
— Pentru că știa ce scandal faci.
— Și de asta a intrat pe ascuns?
— Nu pe ascuns. A locuit aici unsprezece ani.
— Acum trei ani.
— Tot casa lui a fost.
— Nu. A fost casa în care a locuit.
Fața i s-a înăsprit.
— L-ai scos de aici cu poliția și l-ai trimis la mine cu două sacoșe.
— A plecat cu lucrurile pe care le-a cerut și pe care am stabilit că le ia.
— Pentru că tu hotărai tot!
— Pentru că apartamentul era al meu.
— Apartamentul! Dar mobila? Electrocasnicele? Tot ce a muncit băiatul meu?
— Atunci facem o listă. Arată ce susține că îi aparține. Dacă nu ne înțelegem, există căi prin care se lămurește. Dar nu intrați în casa mea când sunt plecată și nu vă serviți singuri.
Viorica a râs.
— Tot cu hârtii și legi ai rămas.
— Da.
Am ridicat telefonul.
— Și tocmai de aceea acum chem poliția.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Pentru ce?
— Pentru că cineva a intrat în locuința mea fără acordul meu și au dispărut lucruri.
— Îți chemi poliția la fostul bărbat pentru un televizor?
— Nu pentru televizor.
M-am uitat spre dormitor.
— Lipsește cutia mamei mele.
Pentru prima dată n-a mai avut replică.
Am sunat.
Nu a fost ca în filme.
N-au venit patru mașini cu sirene.
Au venit doi polițiști.
Le-am spus ce găsisem.
Le-am arătat broasca, apartamentul și lucrurile lipsă.
Lăcătușul a explicat cine îl sunase și ce i se spusese.
Viorica a continuat să susțină că venise numai pentru bunurile fiului ei.
Cătălin a fost contactat.
A recunoscut că intrase și că luase mai multe obiecte despre care pretindea că îi aparținuseră.
În privința cutiei, a negat.
Acolo s-a terminat partea simplă.
Restul nu s-a rezolvat pe palier.
Am făcut ce mi s-a spus să fac: am declarat ce lipsea și am adunat ce puteam demonstra despre bunurile mele.
Pentru televizor aveam factura electronică.
Data era la opt luni după divorț.
Pentru cutia mamei nu aveam factură.
Aveam însă fotografii mai vechi în care apărea pe comoda mamei, înainte să moară.
Și aveam o fotografie făcută cu două săptămâni înainte, când îi trimisesem surorii mele o poză cu cerceii mamei. Cutia se vedea deschisă pe pat.
A doua zi m-a sunat Cătălin.
— Putem să terminăm prostia asta?
— Depinde ce înseamnă să o terminăm.
— Îți aduc televizorul.
— Și cutia.
— Ți-am spus că nu am luat-o.
— Atunci nu avem ce discuta.
— Camelia, nu mă împinge.
Am tăcut.
După trei ani încă știa exact ce cuvinte să folosească pentru ca eu să mă simt vinovată.
Numai că de data aceea n-au mai funcționat.
— Nu te împing nicăieri. Tu ai intrat în casa mea.
— A fost și casa mea.
— A fost.
— Unsprezece ani!
— Și de trei ani nu mai este.
A închis.
Viorica m-a sunat în aceeași seară.
N-am răspuns.
A doua zi iar.
A treia oară am răspuns.
— Retrage ce ai făcut și îți aducem lucrurile.
Mi-am strâns telefonul în palmă.
— Inclusiv cutia?
A tăcut.
A fost suficient.
— Viorica?
— Sunt niște vechituri, Camelia.
Mi s-a făcut greață.
— Unde este?
— Cătălin a luat-o din greșeală cu sertarul.
— Mi-a spus că n-a luat-o.
— Pentru că știa că faci exact ce faci acum.
— Ați deschis-o?
— Nu contează.
— Ați deschis-o?
— Am vrut să vedem ce e în ea. Atât.
M-am așezat pe marginea patului.
— Verigheta mamei este acolo?
— Este.
— Brățara?
— Da.
— Cerceii?
— Sunt toate, nu ți-a furat nimeni aurul.
Am închis ochii.
— Le aduceți înapoi.
— Și tu retragi plângerea.
— Nu negociez lucrurile mamei mele.
— Atunci descurcă-te.
— Asta fac.
Am închis.
După discuția aceea am transmis mai departe exact ce îmi spusese.
Nu știu dacă Viorica realizase cât de mult spusese la nervi.
În zilele următoare, lucrurile au mers pe calea lor.
Televizorul s-a întors.
La fel și celelalte obiecte care puteau fi identificate clar.
Cel mai mult am așteptat cutia.
Când am primit-o înapoi, am deschis-o cu mâinile tremurând.
Verigheta era acolo.
Brățara.
Cerceii.
Fotografiile.
Scrisorile tatei.
Am verificat fiecare lucru de două ori.
N-am plâns.
Am închis capacul și am ținut palma câteva secunde deasupra lui.
În aceeași săptămână am chemat eu un lăcătuș.
Nu pe omul pe care îl adusese Viorica.
Altul.
Am schimbat complet încuietoarea.
— Câte chei vreți? m-a întrebat.
— Două.
Mi le-a pus în palmă.
Una am păstrat-o.
Pe cealaltă i-am dat-o surorii mele.
După câteva zile, când făceam ordine într-un sertar, am găsit o cheie veche.
Era una dintre copiile de la yala pe care o avusesem în timpul căsniciei.
Nu știu cum rămăsese acolo.
Am pus-o lângă cheia nouă.
Semănau.
Aceeași bucată mică de metal.
Numai că una dintre ele nu mai deschidea nimic.
Am luat cheia nouă și am pus-o în geantă.
Pe cea veche am lăsat-o în sertar.
În seara aceea, când am venit de la muncă, am urcat până la etajul trei, am băgat cheia mea în broasca mea și am intrat.
Am închis ușa în urma mea.
Și n-am mai verificat-o de două ori.