Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A scos un portofel subțire, închis la culoare.
L-a deschis și i l-a arătat.
Eu eram prea departe ca să citesc ce scria.
Polițistul, nu.
Privirea i-a coborât spre legitimație.
Apoi s-a întors spre fața ei.
Atitudinea i s-a schimbat.
Nu s-a făcut alb ca varul și nici n-a început să tremure, cum se întâmplă prin povești.
Dar s-a îndreptat imediat.
— Doamnă comisar-șef…
Atât mi-a trebuit.
M-am uitat la femeia pe care o luasem cu douăzeci de minute înainte din stație.
Rochie roșie.
Poșetă mică.
Mergea la nunta fratelui.
Și era comisar-șef de poliție, într-o structură de control.
În Poliția Română, comisar-șef este într-adevăr un grad profesional din corpul ofițerilor; vechile grade de tip „plutonier” au fost înlocuite după demilitarizare cu grade profesionale din corpul agenților.
Camelia — aveam să-i aflu numele câteva minute mai târziu — a închis legitimația.
— Acum îmi spuneți dumneavoastră ce s-a întâmplat aici.
— Control de rutină.
— Am văzut.
— Conducătorul auto a devenit recalcitrant.
M-am uitat la el.
— Eu?!
Camelia a ridicat ușor mâna spre mine.
Am tăcut.
— Continuați, i-a spus.
— I-am constatat niște nereguli și i-am explicat sancțiunea. A început să mă contrazică.
— Ce nereguli?
Polițistul a arătat spre acte.
A început să explice.
Nu mai vorbea cum vorbise cu mine.
Nu mai era “faci rost”, “ai avut o zi proastă” sau “nu-mi spui tu mie”.
Acum fiecare propoziție avea grijă în ea.
Camelia l-a lăsat să termine.
— Și cei 1.500 de lei?
— Sancțiunea.
— Ați spus “1.500 de lei și pleci”.
— În sensul că…
— Am auzit exact în ce sens.
A tăcut.
— Și de ce l-ați prins de cămașă?
— Nu l-am prins.
Am rămas cu gura deschisă.
— Cum adică nu m-ați prins?
— V-am cerut să coborâți și v-am îndepărtat de autoturism.
— M-ați tras de guler!
— Domnule, nu mai ridicați tonul.
Camelia s-a întors spre mine.
— Nu ridicați tonul. Rețineți doar exact ce s-a întâmplat.
Apoi s-a uitat din nou la el.
— Numele și unitatea.
I le-a spus.
Ea și le-a notat în telefon.
— Îi restituiți documentele.
A ezitat o secundă.
— Actele sunt în regulă?
— Verificarea nu este…
— V-am întrebat dacă rețineți vreun document sau aplicați acum vreo măsură pe care o consemnați.
— Nu.
Mi-a întins actele.
Le-am luat.
Mâinile încă îmi tremurau.
Camelia n-a amenințat că-l concediază.
Nu i-a spus că mâine rămâne fără uniformă.
Nu l-a arestat nimeni pe marginea drumului.
Mi-a spus doar:
— Domnule Costel, fotografiați locul și notați ora.
Am făcut-o.
Apoi mi-a dictat un număr de telefon.
— Depuneți în scris exact ce s-a întâmplat. Nu presupuneri. Nu ce ați auzit de la alți șoferi. Numai ce vi s-a întâmplat dumneavoastră astăzi.
— Și dumneavoastră?
— Eu am fost aici.
Polițistul a intervenit:
— Doamnă comisar, cred că transformăm o neînțelegere într-o situație care…
Camelia s-a întors spre el.
— Domnul Costel mi-a spus înainte să vă întâlnim că taximetriștii evită zona aceasta din cauza dumneavoastră.
S-a făcut liniște.
— Asta nu dovedește nimic, a spus el.
— Corect.
Răspunsul ei l-a surprins și pe el.
Și pe mine.
— Tocmai de aceea nu discutăm aici despre vinovății. Discutăm despre ce am văzut și auzit eu astăzi. Restul se verifică.
Polițistul n-a mai răspuns.
Camelia s-a întors spre taxi.
— Putem continua cursa?
Am dat din cap.
M-am urcat la volan.
Ea s-a așezat din nou în spate.
Când am pornit, am privit-o în oglindă.
Aceeași femeie.
Aceeași rochie.
Aceeași poșetă.
Numai că eu parcă transportam alt om.
Am mers câteva minute fără să vorbim.
— Pot să vă întreb ceva?
— Sigur.
— De ce nu mi-ați spus cine sunteți când v-am povestit?
A privit pe geam.
— Pentru că eram clienta dumneavoastră. Nu eram în misiune.
— Și când m-a oprit?
— Am vrut să văd ce se întâmplă.
— Știați de el?
— Nu de omul acela.
Asta mi-a plăcut.
Nu încerca să transforme coincidența într-o operațiune secretă.
— Dar dacă ceea ce spuneți despre ceilalți șoferi este adevărat, nu trebuie să rămână la nivel de povești între voi.
Am strâns volanul.
— V-am spus. Oamenilor le e frică.
— Dumneavoastră o să scrieți?
M-am gândit la ce se întâmplase.
— Da.
— Atunci începe cu unul.
La restaurant se auzea muzică încă din stradă.
Am oprit.
— Patruzeci de lei.
Camelia a scos portofelul.
— După ce ați făcut pentru mine, nu vă iau bani.
A pus două bancnote pe consola dintre scaune.
— Ba da.
— Doamnă…
— Munca dumneavoastră rămâne muncă indiferent cine a fost clientul.
Am luat banii și i-am dat restul.
L-a luat.
Nici bacșiș spectaculos.
Nici bani pentru copii.
Pur și simplu și-a plătit cursa.
Înainte să închidă portiera, s-a aplecat puțin.
— Mâine faceți sesizarea.
— O fac.
Am ezitat.
— Și dacă iar spune că e cuvântul meu împotriva cuvântului lui?
Camelia s-a uitat la mine.
— De data asta n-ați fost singur în mașină.
A închis portiera și a intrat la nuntă.
A doua zi m-am dus.
Am scris tot.
Ora.
Locul.
Cei 1.500 de lei.
Cuvintele folosite.
Faptul că mă prinsese de cămașă.
Am trecut-o pe Camelia ca martor.
Sesizările privind posibile fapte de corupție ale personalului MAI pot ajunge la Direcția Generală Anticorupție; Poliția Română indică public linia DGA pentru semnalarea cazurilor de corupție.
Nu s-a întâmplat nimic spectaculos a doua zi.
N-a venit nimeni să-mi spună că omul fusese dat afară.
Am fost chemat să mai dau niște explicații.
Am repetat ce se întâmplase.
Camelia a confirmat separat ce văzuse și auzise.
După câteva zile am povestit și colegilor.
— Eu am scris, le-am spus. Cine a mai pățit ceva, să scrie ce a pățit el. Nu ce a auzit de la altul.
Primul a zis că nu se bagă.
După două zile m-a sunat.
— Costele, unde ai depus?
Apoi încă unul.
Și încă unul.
Unii nu aveau nimic concret.
Alții aveau.
Nu știu tot ce s-a întâmplat după aceea și nici n-am pretins vreodată că știu.
Știu doar că situația a intrat într-o verificare oficială și că omul acela n-a mai apărut pe traseul respectiv cât timp lucrurile erau cercetate.
Pentru mine a fost suficient să înțeleg ceva.
Noi spuseserăm luni întregi că “se știe”.
Dar “se știe” nu înseamnă același lucru cu “am văzut, am pățit și declar asta”.
Într-o după-amiază, câteva săptămâni mai târziu, am avut o cursă spre aceeași margine a orașului.
Clientul mi-a dat adresa.
Am pornit.
La intersecția unde înainte făceam automat dreapta ca să ocolesc, am încetinit.
M-am uitat înainte.
Drumul era liber.
— Pe aici e mai scurt? m-a întrebat clientul.
— Da.
Am mers înainte.