Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — De dimineață, am spus.
Denisa m-a privit câteva secunde.
— Nu asta am întrebat.
Mi-am stors cârpa.
— Spăl bucătăria de vreo jumătate de oră.
A zâmbit.
— Bine.
Și a plecat.
N-a întrebat dacă auzisem.
Eu n-am spus că auzisem.
Dar în următoarele două ore am făcut aceeași farfurie de trei ori.
Nu știam ce să fac.
Dacă îi spuneam lui Radu, aveam doar cuvântul meu.
Denisa putea nega.
Eu eram femeia care lucrase cincisprezece ani pentru soția lui moartă.
Ea putea foarte ușor să spună că eram geloasă, că nu acceptam o altă femeie în casa Mirelei.
Și, într-un fel, poate chiar aveam sentimentele mele.
O iubisem pe Mirela.
Dar nu inventasem ce auzisem.
Radu a ajuns după șapte.
Am așteptat până Denisa a urcat să facă duș.
— Domnule Radu.
— Da, Geta?
— Aveți cinci minute?
S-a uitat la mine.
— Sigur.
Am închis ușa bucătăriei.
— Trebuie să vă spun ceva despre doamna Denisa.
Fața i s-a schimbat imediat.
— Ce s-a întâmplat?
I-am povestit exact.
Fără să adaug.
Fără “cred că”.
Fără să-i spun ce fel de femeie mi se părea.
Doar cuvintele pe care le auzisem.
Radu a rămas tăcut.
— Ești sigură?
— Da.
— Exact asta a spus?
— Exact.
Și-a trecut mâna peste față.
— Cu cine vorbea?
— Nu știu.
— Ai auzit ce spunea persoana cealaltă?
— Nu.
A început să se plimbe prin bucătărie.
— Geta, Denisa mi-a spus și mie că poate ar fi bine ca Andrei să stea uneori la sora mea.
— Știu.
— Poate despre asta vorbea.
— Poate.
S-a oprit.
— Atunci?
— Atunci nimic. Dumneavoastră decideți ce înseamnă.
— Dar tu ai venit să-mi spui pentru că ți s-a părut că înseamnă ceva.
— Da.
A coborât privirea.
— Denisa crede că tu n-ai acceptat-o niciodată.
— Poate are dreptate.
S-a uitat surprins la mine.
— Mirela a fost bună cu mine. Nu pot să mă prefac că pentru mine e ușor să văd altă femeie aici. Dar asta nu schimbă ce am auzit.
Ușa bucătăriei s-a deschis.
Denisa era acolo.
Nu știu cât auzise.
— Ce ai auzit?
Radu s-a întors.
— Geta spune că te-a auzit astăzi vorbind la telefon.
Denisa m-a privit.
— Serios?
— Denisa…
— Nu. Vreau să aud.
S-a apropiat de masă.
— Ce spune că am zis?
Radu i-a repetat.
Denisa a râs.
— Dumnezeule.
— Ai spus sau nu?
— Am avut o conversație privată cu o prietenă.
— Ai spus că vrei să-l trimiți pe Andrei la sora mea?
— Am spus că poate ar fi sănătos pentru toată lumea să nu depinzi de Geta pentru fiecare lucru legat de copil.
— Nu asta am auzit, am spus.
Privirea Denisei s-a întors spre mine.
— Normal.
— Ce înseamnă asta? a întrebat Radu.
— Înseamnă că femeia asta m-a privit ca pe o intrusă din prima zi.
— Nu este adevărat.
— Ba este. Pentru ea, casa asta este încă a Mirelei.
Am simțit cum îmi arde fața.
— Casa asta este a dumneavoastră. Eu lucrez aici.
— Vezi? Exact asta faci. “Dumneavoastră”. Cu mine abia vorbești, iar pe Mirela o pomenești la fiecare două zile.
Radu a ridicat mâna.
— Ajunge.
Denisa nu s-a oprit.
— Știi care e problema? Andrei petrece mai mult timp în brațele ei decât în ale tale. Geta decide când mănâncă, când doarme, ce poartă. Și acum decide și cine are voie să fie în viața ta.
— Nu decid nimic, am spus.
— Atunci vezi-ți de treaba ta.
Cuvintele acelea m-au lovit.
Nu pentru că nu le mai auzisem în viață.
Ci pentru că, în casa aceea, Mirela nu mi le spusese niciodată.
Radu s-a întors spre mine.
— Geta, cred că ar fi mai bine să mergi acasă.
M-am uitat la el.
— Acum?
— Da.
Denisa și-a încrucișat brațele.
Am desfăcut șorțul.
— Bine.
— Nu spun că…
— E în regulă.
Mi-am luat geanta.
La ușă m-am oprit.
— Domnule Radu.
— Da?
— Nu trebuie să mă credeți pe mine.
Denisa a oftat.
Eu m-am uitat numai la el.
— Dar nu lăsați pe nimeni să hotărască în locul dumneavoastră ce se întâmplă cu băiatul Mirelei.
Am plecat.
A doua zi nu m-a chemat.
Nici următoarea.
Pentru prima dată în cincisprezece ani m-am trezit dimineața și nu m-am dus în casa aceea.
M-am speriat.
Aveam 54 de ani.
Salariul acela îmi plătea facturile.
Nu eram o femeie care putea sta trei luni acasă până găsea ceva convenabil.
În a patra zi, Radu m-a sunat.
— Geta, ce faci?
— Bine.
— Aș vrea să vii mâine.
Am strâns telefonul.
— La muncă?
— Nu. Să vorbim.
M-am dus.
Denisa nu era acolo.
Radu avea cearcăne.
Pe masă erau două cafele.
— Am verificat ceva, a spus.
N-am întrebat cum.
— Sora mea m-a sunat ieri. Voia să știe când îl aduc pe Andrei.
— Cum adică?
— Denisa vorbise deja cu ea.
M-am așezat.
— Ce i-a spus?
— Că sunt de acord ca Andrei să stea la ea câteva luni. Că eu am prea multe pe cap și că ar fi mai bine pentru copil.
— Dumneavoastră ați spus asta?
— Nu.
Și-a împins ceașca deoparte.
— Nici măcar nu discutaserăm serios despre asta.
Apoi mi-a arătat telefonul.
Nu l-am luat.
— Am întrebat-o direct. La început a spus că încerca doar să mă ajute. După aia mi-a spus că nu înțeleg cât de imposibil e să construim o viață împreună cât timp toată casa se învârte în jurul copilului.
Am tăcut.
— I-am spus să vină.
Denisa a ajuns după aproximativ douăzeci de minute.
Când m-a văzut, s-a oprit.
— Serios?
Radu a rămas la masă.
— Ai vorbit cu sora mea despre Andrei?
— Da.
— De ce i-ai spus că sunt de acord?
— Pentru că știam că n-o să iei niciodată singur decizia.
— Care decizie?
— Să începi să trăiești din nou.
Radu s-a ridicat.
— Fiul meu mă împiedică să trăiesc?
— Nu răstălmăci.
— Atunci explică-mi.
Denisa și-a lăsat geanta pe scaun.
— De șase luni casa asta este un mausoleu. Fotografiile Mirelei sunt peste tot. Geta vorbește despre ea de parcă urmează să intre pe ușă. Tu te simți vinovat dacă ieși două ore fără copil.
Radu n-a spus nimic.
— Eu am încercat, a continuat ea. Dar nu vreau ca următorii zece ani din viața mea să fie organizați în jurul unui copil care nu este al meu.
— Nu ți-am cerut să-i fii mamă.
— Ba asta îmi ceri dacă vrei să locuiesc aici.
— Nu. Îți cer să accepți că există.
— Și există peste tot, Radu! În fiecare cameră. În fiecare plan. În fiecare weekend.
Radu a privit-o lung.
— Andrei nu este ceva rămas de la Mirela.
Denisa a tăcut.
— Este fiul meu.
— Știu.
— Nu cred.
— Și ce vrei să fac?
— Nimic.
— Ce înseamnă nimic?
— Înseamnă că nu mai putem continua.
Pentru prima dată, Denisa a părut speriată.
— Mă dai afară pentru ce ți-a spus femeia asta?
A arătat spre mine.
Radu a clătinat din cap.
— Nu. Geta mi-a spus ce a auzit. Tu ai sunat-o pe sora mea și ai făcut planuri pentru copilul meu fără mine.
— Pentru noi!
— Nu există “noi” dacă prețul este să-mi trimit copilul din casă.
Denisa și-a luat geanta.
Nu a plecat imediat.
A încercat să-l convingă.
S-au certat aproape o oră.
La un moment dat am ieșit din bucătărie și am urcat la Andrei.
Nu era conflictul meu.
Când am coborât, Denisa plecase.
Radu era singur la masă.
— Îmi pare rău, Geta.
— Pentru ce?
— Că te-am trimis acasă.
Am ridicat din umeri.
— Aveați nevoie să vedeți singur.
— Tot trebuia să te cred.
— Nu. Trebuia să fiți atent.
S-a uitat spre tavan, spre camera copilului.
— Cred că n-am fost.
În săptămânile următoare s-a schimbat ceva.
Nu peste noapte.
Radu n-a devenit brusc tatăl perfect.
Dar a început să-și reorganizeze munca.
A pus un director să preia mai multe dintre drumurile la pensiuni.
Și-a blocat anumite după-amiezi.
A învățat exact cât lapte mănâncă Andrei, când doarme și care cântec îl liniștește.
Eu am continuat să lucrez acolo.
Dar nu am devenit mama copilului.
Nici n-aș fi vrut.
Andrei avea un tată.
Iar Radu trebuia să învețe să fie unul.
Au trecut câteva luni.
Într-o dimineață am intrat în bucătărie puțin după opt.
Radu era acolo.
Andrei stătea în brațul lui, cu obrajii rotunzi și o șosetă lipsă.
Cu cealaltă mână, Radu încerca să-și facă o cafea.
— Bună dimineața, am spus.
— Bună, Geta.
Mi-am pus geanta jos.
Am luat mopul din debara.
— Geta.
M-am întors.
— Da?
— Lasă-l puțin.
M-am uitat la mop.
Apoi la el.
Radu a pus o a doua ceașcă pe masă.
— Stai să bei o cafea.