Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mi l-a dat Viorica.
Numele acela mi-a golit capul de orice alt gând.
— Care Viorica?
Sorin m-a privit.
— Femeia care era de gardă în noaptea când ai ajuns la maternitate.
Am simțit nevoia să mă sprijin de poartă.
Tanti Viorica.
Nu-i mai auzisem numele de ani.
O femeie scundă, trecută de cincizeci de ani pe atunci, care îmi ținuse mâna într-o noapte în care nu aveam pe nimeni.
— De unde o cunoști?
— M-a găsit.
— Cum?
— Prin fratele meu. A întrebat în sat până a ajuns la el. El i-a dat numărul meu.
— De ce?
Sorin s-a uitat la plic.
— Pentru că voia să-mi spună ce s-a întâmplat după ce am plecat.
Nu puteam respira normal.
— Ce ți-a spus?
A ridicat ochii.
— Că ai ajuns la maternitate la câteva zile după ce am dispărut.
Am închis ochii.
Nu voiam să aud povestea aceea din gura lui.
— Oprește-te.
— Camelia…
— Nu.
A tăcut.
Am rămas amândoi în fața zidului.
După câteva secunde am întins mâna.
— Dă-mi plicul.
Mi l-a dat.
Hârtia era moale de veche.
Înăuntru erau câteva copii după niște foi medicale și o bucată mică de hârtie.
Pe ea era scrisul meu.
Numele lui Sorin.
Și un număr de telefon.
Numărul pe care îl formasem atunci până când nu mai puteam vedea tastele de lacrimi.
— Viorica a notat numărul după ce i l-ai dictat, a spus el. A încercat să sune.
— Știu.
— Nu mai era activ.
Am ridicat privirea.
— Știu și asta.
— Eu îl dezactivasem.
Mi-am strâns degetele pe plic.
— Deci am avut dreptate.
— Într-o privință.
— Ai fugit și ai făcut imposibil să te găsesc.
— Da.
Nu se apăra.
Tocmai asta mă înfuria.
— Atunci ce vrei să-mi demonstrezi cu hârtiile astea?
— Nimic.
— Ai venit până aici ca să-mi spui că tehnic nu mi-ai ignorat apelurile?
— Nu.
— Atunci?
Vocea i s-a frânt.
— Am venit pentru că până acum trei săptămâni nu știam că băiatul nostru a murit.
Am simțit că mi se taie picioarele.
Nu pentru că informația era nouă.
Pentru că îl auzeam spunând “băiatul nostru”.
Doisprezece ani nu-l numise nimeni așa în fața mea.
M-am sprijinit de gard.
Sorin n-a încercat să mă atingă.
— Viorica mi-a spus că ai născut prematur, a continuat. Mi-a spus că nu a supraviețuit.
— Nu.
Abia mi-a ieșit vocea.
— N-a supraviețuit.
Sorin și-a coborât capul.
— Eu am crezut că ai născut și că…
S-a oprit.
— Că ce?
— Că îl crești.
M-am uitat la el nevenindu-mi să cred.
— Doisprezece ani?
— Da.
— Doisprezece ani ai crezut că undeva există copilul tău și n-ai venit să-l vezi?
Nu mi-a răspuns.
— Spune!
— Da.
Am aruncat plicul spre pieptul lui.
L-a prins înainte să cadă.
— Atunci nu-mi arăta numărul ăla ca și cum schimbă ceva!
— Nu schimbă.
— Exact!
Vocea mea răsuna pe uliță.
— N-ai știut că a murit. Bine. N-ai auzit telefonul în noaptea aia. Bine. Dar știai că eram însărcinată!
— Știam.
— Știai că urma să ai un copil!
— Da.
— Și ai plecat!
A dat din cap.
— Da.
Acel “da” m-a durut mai mult decât orice explicație.
— De ce?
Sorin a privit spre pământ.
— Aveam datorii.
Știam că avusese probleme cu banii. Nu știam cât de grave.
— Împrumutasem bani de la niște oameni de la care nu trebuia. Mă căutau. M-am speriat și am plecat în Italia.
— Și eu?
— Te-am abandonat.
— Copilul?
— Și pe el.
N-a spus că făcuse asta ca să ne protejeze.
N-a spus că fusese pentru binele nostru.
— Mi-am spus că mă pun pe picioare și mă întorc.
— Când?
— Nu știu. După câteva luni. După un an.
— Și după primul an?
A tăcut.
— După al doilea?
Nimic.
— După cinci?
— Mi-a fost rușine.
Am râs amar.
— Ce comod.
— Da.
Răspunsul m-a surprins din nou.
— Cu fiecare an era mai greu să mă întorc. Și am făcut ce fac lașii. Mi-am spus că probabil v-a fost mai bine fără mine.
— Nu aveai dreptul să hotărăști asta.
— Știu.
— Nu mai spune că știi.
Sorin a dat încet din cap.
— Bine.
Am luat plicul din mâna lui.
— Pleacă.
A privit zidul.
— Lasă-mă măcar să rezolv asta.
— Nu.
— Camelia, poate cădea.
— Atunci îl repar eu.
— Cu ce?
L-am privit atât de urât încât și-a dat seama imediat.
— Îmi pare rău.
— Pleacă.
Și a plecat.
A pus barosul și geanta în portbagaj.
S-a urcat în mașină.
N-a mai spus nimic.
În seara aceea, după ce fetele au adormit, am deschis plicul din nou.
Nu m-a făcut să-l urăsc mai puțin.
Dar mi-a schimbat un lucru.
Doisprezece ani crezusem că Sorin auzise că eram la spital și alesese să nu vină.
Acum știam că nu fusese așa.
Era o diferență.
Doar că nu era diferența dintre vinovat și nevinovat.
Era diferența dintre două feluri de vină.
După patru zile m-a sunat.
Nu i-am răspuns.
A doua oară, după încă o săptămână, am răspuns.
— Ce vrei?
— Să te întreb ceva.
— Ce?
— Pot să vin să văd locul unde este îngropat?
Am rămas tăcută.
— De ce?
— Pentru că n-am fost niciodată.
Aș fi putut spune nu.
O parte din mine voia.
— Duminică, la zece, am spus.
A venit fără costum.
Fără mașina neagră lucioasă. Venise cu una obișnuită, murdară de drum.
La cimitir n-a încercat să meargă lângă mine.
M-a urmat.
Mormântul era mic.
Pe cruce era un nume pe care Sorin nu-l știa.
Mihai.
S-a oprit când l-a citit.
— Tu i-ai pus numele?
— Da.
— De ce Mihai?
— Așa stabiliserăm înainte să pleci.
Sorin și-a dus mâna la gură.
N-am spus nimic.
Nici el.
A stat acolo aproape o oră.
Când am plecat, m-a întrebat:
— Pot să mai vin?
— La el nu trebuie să-mi ceri mie voie.
După aceea a început să mă sune din când în când.
Nu zilnic.
Nu venea la poartă neinvitat.
Nu trimitea bani.
Nu le cumpăra fetelor cadouri.
Cred că înțelesese că orice încercare de a cumpăra un loc în viața mea ar fi închis definitiv ușa.
La aproape o lună după prima lui apariție, o bucată din zid s-a desprins după o furtună.
Răzvan, un vecin, m-a ajutat să pun încă o grindă.
Seara m-am uitat la perete și am știut că nu mai puteam amâna.
L-am sunat pe Sorin.
— Mai ai oamenii ăia despre care spuneai?
A tăcut câteva secunde.
— Da.
— Vreau un deviz. Atât.
— Bine.
— Și eu decid ce se face.
— Da.
A venit a doua zi cu un constructor.
Am discutat fiecare lucrare.
Când mi-a spus cât costa, am înțeles că nu puteam plăti tot.
— Fac partea urgentă acum și restul la primăvară.
Sorin s-a uitat la constructor.
Apoi la mine.
— Pot să plătesc eu diferența?
— Nu.
— Bine.
N-a insistat.
Asta a contat mai mult decât dacă ar fi scos banii pe loc.
Am făcut doar partea pe care mi-o permiteam.
Două săptămâni mai târziu, Sorin m-a sunat.
— Am o propunere.
— Spune.
— Firma mea lucrează cu o echipă care îmi datorează câteva zile de muncă. Pot să-i trimit. Materialele le plătești tu cât poți, iar manopera o acopăr eu. Dar numai dacă ești de acord.
Prima mea reacție a fost să spun nu.
Apoi m-am uitat la zid.
— De ce?
— Pentru că vreau să fac ceva folositor fără să pretind că asta repară ce am făcut.
Am acceptat.
Nu pentru că îl iertasem.
Pentru că învățam că a accepta un ajutor nu înseamnă automat să ștergi o datorie care nu poate fi plătită cu bani.
Zidul a fost terminat înainte de iarnă.
Solid.
Simplu.
Fără nimic luxos.
Sorin nu și-a permis nici măcar să aleagă culoarea tencuielii fără să mă întrebe.
Au trecut câteva luni.
Relația noastră nu devenise o poveste de dragoste.
Uneori vorbeam.
Alteori treceau două săptămâni fără să ne auzim.
Fetele știau doar că Sorin era un om pe care mama îl cunoștea de demult.
Nu aveam de gând să le transform în martorele unei istorii care nu era a lor.
Într-o după-amiază de primăvară, am auzit o mașină oprind în drum.
Am ieșit.
Sorin era la poartă.
Nu avea baros.
Nu avea geantă cu scule.
Ținea doar un buchet mic de flori.
— Pentru Mihai, a spus.
Am dat din cap.
A rămas în afara porții.
În spatele meu, zidul era drept și uscat.
— Merg mâine la cimitir, a spus. M-am gândit să le las acolo.
— Bine.
A urmat o tăcere.
Apoi s-a uitat spre curte.
— Pot să intru?
M-am uitat la el, apoi la florile pe care le ținea pentru Mihai.
Am deschis poarta.
— Poți.
A făcut un pas, dar l-am oprit.
— Sorin.
S-a întors.
— Faptul că te las să intri nu înseamnă că am uitat.
A dat încet din cap.
— Știu.
— Și nici că te-am iertat.
— Știu și asta.
De data asta n-am mai avut nevoie să-i explic nimic.
Am intrat prima în curte.
El a venit după mine și a închis poarta cu grijă.
Zidul era reparat.
Restul nu.