Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am sunat-o imediat.
A răspuns după al doilea apel.
— Ce înseamnă că vorbești tu cu Mara?
— Exact ce am scris.
— Nu o bagi pe Mara în discuția asta.
— Este vorba despre ea.
— Este o discuție între adulți.
Mama a râs.
— Adică tu poți să-i spui că nu merge, dar eu n-am voie să-i explic de ce?
— Nu există nimic de explicat. Eu și Răzvan am decis că nu pleacă.
— Răzvan sau tu?
— Amândoi.
— Sigur.
Tonul acela îl cunoșteam.
Însemna că, în mintea ei, eu eram femeia dificilă, iar Răzvan era bărbatul care mă suporta.
— Mamă, ascultă-mă bine. Nu îi vorbești Marei despre excursie ca să o pui împotriva mea.
— Tu te auzi? Este nepoata mea.
— Și este copilul meu.
— Iar începi.
— Nu. Acum termin.
Am închis.
În seara aceea i-am explicat lui Răzvan ce spusese.
— Dacă o sună pe Mara?
— Nu răspunde fără noi, a spus el.
N-a sunat.
A venit.
Sâmbătă dimineața, pe la zece, s-a auzit soneria.
Când am deschis, mama era în fața ușii cu o sacoșă în mână.
— Am venit s-o văd pe Mara.
— Intră.
N-aveam de gând să-i interzic să-și vadă nepoata.
Mara a fugit bucuroasă spre ea.
— Mamaie!
Mama a îmbrățișat-o.
Au stat în sufragerie, au desenat, au mâncat niște prăjituri.
Eu eram în bucătărie când am auzit:
— Uite unde mergem noi.
M-am oprit.
Am intrat în sufragerie.
Mama avea telefonul în mână.
Pe ecran erau fotografii cu pensiunea.
— Ce faci?
— Îi arăt niște poze.
Mara se uita fascinată.
— Mami, aici merge mamaia?
— Da.
Mama a continuat:
— Și Ilinca. Au și piscină interioară și loc de joacă.
— Pot și eu?
Înainte să răspund, mama a oftat.
— Eu aș fi vrut să vii, iubita mea.
Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.
— Mamă.
— Ce?
— În bucătărie. Acum.
— Vorbesc cu nepoata mea.
Răzvan a ieșit din dormitor.
— Elena, vino puțin, te rog.
Mama s-a ridicat.
În bucătărie, am închis ușa.
— Ți-am spus clar să nu faci asta.
— Ce am făcut? I-am arătat niște poze.
— Și i-ai spus că tu ai fi vrut s-o iei.
— Este adevărul.
— Jumătate de adevăr spus unui copil ca să par eu omul rău.
— Dacă te simți omul rău, poate ar trebui să te întrebi de ce.
Răzvan s-a apropiat.
— Nu, Elena. Aici Andreea are dreptate.
Mama s-a întors spre el.
— Poftim?
— Și eu am spus că Mara nu pleacă.
— Pentru că te-a convins ea.
— Nu. Pentru că este și copilul meu.
Mama s-a uitat când la el, când la mine.
— Frumos. Foarte frumos. Când aveați nevoie să stea cineva cu Mara ca să puteți munci, eram bună.
— Ai fost mai mult decât bună, am spus. Ne-ai ajutat enorm.
— Dar acum sunt periculoasă.
— N-am spus asta.
— Ba exact asta spui.
— Spun că faptul că ne-ai ajutat nu îți dă dreptul să hotărăști peste noi.
— Eu am crescut copilul ăsta cu voi!
— Ne-ai ajutat să-l creștem.
A lovit-o diferența.
Am văzut.
— Aha.
Și-a luat geanta.
— Atunci să vă descurcați singuri.
— Mamă…
— Nu. Dacă eu sunt bunică numai când vă convine, atunci de azi înainte sunt doar bunică.
A plecat.
Și, de data aceea, s-a ținut de cuvânt.
Lunea următoare trebuia să o ia pe Mara de la școală.
Nu s-a dus.
Din fericire, îmi scrisese dimineață că nu mai vine, așa că am reușit să plec mai devreme de la serviciu.
Miercuri la fel.
În săptămâna următoare, Răzvan și-a schimbat două ture.
Eu mi-am luat o jumătate de zi liberă.
Apoi am găsit un program after-school.
Nu era ieftin.
În prima lună am tăiat aproape tot ce nu era obligatoriu.
N-am mai comandat mâncare.
Am amânat niște cumpărături.
Răzvan a renunțat temporar la un abonament.
Nu a fost acea libertate frumoasă din povești în care pui o limită și, dintr-odată, viața devine liniștită.
Limita ne-a costat bani, timp și nervi.
Într-o seară am ajuns acasă după șapte și am găsit chiuveta plină.
Mara trebuia să facă baie.
Eu mai aveam de pregătit ceva pentru a doua zi.
M-am așezat pe un scaun.
— Nu mai pot.
Răzvan încălzea cina.
— Știu.
— Uneori îmi vine s-o sun.
— Atunci sun-o.
M-am uitat la el.
— Și ce-i spun? “Mamă, ai avut dreptate, poți să faci ce vrei cu copilul meu, numai vino s-o iei de la școală”?
— Nu.
A pus farfuriile pe masă.
— De asta n-o suni.
Au trecut aproape două luni.
Mama vorbea cu Mara la telefon, dar rar cu mine.
Nu i-am interzis niciodată relația cu nepoata.
Doar că nu o mai lăsam să treacă prin copil ca să ajungă la mine.
Într-o duminică ne-am întâlnit la tata de ziua lui.
Mama a fost politicoasă.
Eu la fel.
La plecare, Mara a îmbrățișat-o.
— Mamaie, când mai merg la tine?
Mama s-a uitat spre mine.
Pentru o secundă am văzut vechiul reflex.
Era gata să-i răspundă direct.
Apoi s-a oprit.
— Vedem, iubita mea. Vorbesc eu cu mama și cu tata.
Nu era o scuză.
Dar era prima dată când făcea asta.
Câteva zile mai târziu m-a sunat.
— Ce faci?
— Bine. Tu?
— Bine.
A urmat o tăcere lungă.
— Am văzut că sâmbătă e un spectacol pentru copii.
— Aha.
— M-am gândit că poate i-ar plăcea Marei.
Am așteptat.
Mama a inspirat.
— Pot s-o iau?
Nu știu de ce tocmai cele trei cuvinte acelea m-au emoționat mai mult decât m-ar fi emoționat o scuză lungă.
Nu pentru că eu câștigasem.
Nu câștigase nimeni.
Doar că, pentru prima dată după foarte mult timp, mama nu îmi comunica ce urma să facă cu fiica mea.
Mă întreba.
— Da, i-am spus. Poți.
— La zece e bine?
— La zece e bine.
Înainte să închidă, a adăugat:
— Și dacă ai alte reguli… spune-mi.
M-am uitat spre Mara, care își făcea tema la masă.
— Îți spun.
— Bine.
Sâmbătă dimineața, mama a venit la zece fix.
Mara era deja încălțată.
Când le-am condus până la ușă, mama s-a întors spre mine.
— O aduc la patru?
Am zâmbit.
— La patru e perfect.
De data aceea n-a mai trebuit să-i spun că Mara era copilul meu.
Știa.