Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Dacă astăzi eu eram cea care avea investigația, iar mama ta îl aștepta undeva pe David, pe cine lăsai singur?
Vlad s-a uitat la mine.
— Ce întrebare tâmpită e asta?
— Una simplă.
— Nu e aceeași situație.
— De ce?
— Pentru că tu te descurci.
Am rămas nemișcată.
Cred că nici el n-a înțeles imediat ce spusese.
— Eu mă descurc.
— Știi ce vreau să spun.
— Da. Cred că tocmai am înțeles perfect.
— Mara…
— Mama ta are nevoie de tine pentru că tu ai decis că are nevoie de tine. Eu mă descurc, deci eu pot aștepta. David e copil, deci îl liniștesc eu. Și tu pleci.
— Nu-mi pune cuvinte în gură.
— Tocmai le-ai spus.
S-a enervat.
— Ce vrei de la mine? Să-mi abandonez mama?
— Nu.
— Asta îmi ceri de fiecare dată.
— Nu ți-am cerut niciodată să n-o ajuți.
— Dar te deranjează când o fac.
— Mă deranjează când pentru ea orice devine mai important decât ce ai promis acasă.
Vlad și-a pus geaca pe spătarul scaunului.
— Mama m-a crescut singură.
Am închis ochii.
Venise.
Replica.
— Știu.
— Nu, nu știi. Nu știi ce a făcut femeia aia pentru mine.
— Și pentru că te-a crescut singură, trebuie să-i fii disponibil în fiecare minut pentru tot restul vieții?
— Dacă are nevoie de mine, da.
— Chiar dacă David are nevoie de tine în același timp?
A tăcut.
Asta era singura întrebare care conta.
— Nu mă pune să aleg între mama și copilul meu.
— Eu nu te pun.
M-am uitat spre sufragerie.
David își ascuțea creioanele.
— Astăzi ai ales singur.
În seara aceea am dormit prost.
Dar n-am vorbit despre despărțire.
Nu încă.
Voiam să cred că prima zi de școală îl zdruncinase și pe Vlad.
Două săptămâni mai târziu urma prima activitate organizată de școală într-o sâmbătă.
Copiii mergeau împreună cu părinții la un mic eveniment în parc, cu jocuri și ateliere.
David îl întrebase pe Vlad de trei ori.
— Vii?
— Vin.
— Sigur?
— Sigur.
În dimineața aceea, David era gata cu aproape o oră înainte.
Avea șapca pusă și rucsacul mic în spate.
La 9:05, telefonul lui Vlad a sunat.
Am văzut numele de pe ecran.
“Mama”.
Vlad a răspuns.
— Da, mamă.
A ascultat.
— Astăzi?
Pauză.
— Dar nu poți luni?
Altă pauză.
S-a uitat spre mine.
— Bine. Stai că văd.
A închis.
N-am spus nimic.
— Trebuie s-o duc pe mama până la casa de pensii.
— Astăzi e sâmbătă.
— Nu la ghișeu. Trebuie să treacă întâi pe la o fostă colegă care o ajută cu dosarul și după aia să ducă niște copii după acte la cineva.
— Poate luni?
— Spune că femeia aia doar azi poate.
Am dat din cap.
— Bine.
Vlad s-a uitat surprins la mine.
— Bine?
— Da.
Nu aveam de gând să-l conving.
Nu de data asta.
David a venit din hol.
— Tata, mergem?
Vlad s-a uitat la el.
— David…
Am văzut exact momentul în care copilul a înțeles.
Nici măcar nu-l lăsase să termine.
— Trebuie să mergi la mamaia?
Vlad și-a coborât privirea.
— Doar puțin.
— Și după vii?
— Încerc.
David a rămas cu mâna pe breteaua rucsacului.
— Atunci eu merg cu mami.
A venit lângă mine.
Fără plâns.
Fără criză.
Tocmai asta m-a durut.
Vlad s-a uitat la mine.
— Nu spune nimic?
— Ce vrei să spun?
— Te uiți la mine de parcă…
— Eu nu mai am nimic de explicat. El te-a întrebat.
Telefonul lui a sunat din nou.
Vlad s-a uitat la ecran.
Apoi și-a luat cheile.
— Nu durează mult.
A plecat.
N-a ajuns în parc.
Când ne-am întors acasă, după prânz, David și-a lăsat rucsacul în hol.
— Ți-a plăcut? l-am întrebat.
— Da.
— Care a fost partea cea mai frumoasă?
— Când am făcut avionul.
Apoi a adăugat:
— Data viitoare nu-i mai spunem lui tata până nu știm sigur că vine.
Am simțit ceva rece în piept.
Nu voiam ca fiul meu să învețe să se protejeze de propriul tată la șapte ani.
În seara aceea, când Vlad s-a întors, l-am așteptat în bucătărie.
— Trebuie să vorbim.
A oftat.
— Iar?
Cuvântul acela a decis mai multe decât știa.
— Da. Iar.
— Mara, te rog, nu mai începe cu mama.
— Nu încep cu mama ta.
Am tras un scaun.
— Încep cu noi.
A înțeles după câteva secunde.
— Ce vrei să spui?
— Nu mai pot trăi așa.
— Pentru că am ajutat-o pe mama?
— Pentru că fiul nostru a ajuns să spună că nu mai vrea să-ți spună unde merge până nu știe sigur că vii.
Vlad a rămas tăcut.
— Are șapte ani.
— Copiii spun multe.
— Exact asta îți spui de fiecare dată. Eu exagerez, copilul spune multe, mama are nevoie. Numai tu nu ai niciodată nimic de schimbat.
S-a ridicat.
— Deci ce faci? Mă ameninți cu divorțul ca să n-o mai ajut pe mama?
— Nu.
— Atunci?
— Vreau să ne separăm.
A râs.
Apoi a văzut că eu nu râdeam.
— Vorbești serios.
— Da.
— Pentru asta.
— Nu pentru astăzi. Pentru toți anii în care ai făcut exact același lucru.
— Și David?
— David are nevoie de amândoi.
— Și tu îl iei de lângă mine.
— Nu. Vreau un program în care, când îi spui că vii, chiar vii.
A doua zi a aflat Mariana.
M-a sunat.
— Mara, ce faci cu familia voastră?
— Nu discut asta cu dumneavoastră.
— Vlad mi-a spus tot.
— Atunci discutați cu Vlad.
— Eu mi-am crescut copilul singură și n-am cerut nimănui nimic.
Aproape că am râs.
— Tocmai asta este problema. Îi cereți lui tot.
— Sunt mama lui.
— Și David este fiul lui.
— Nu-mi pune nepotul în față.
— Nu eu îl pun.
Am închis.
Separarea n-a fost frumoasă.
Nici rapidă.
Vlad era convins că o să mă răzgândesc.
O perioadă am rămas în același apartament, în camere separate, până am găsit o garsonieră decentă aproape de școala lui David.
Vlad mă acuza că destram familia.
Mariana spunea rudelor că l-am pus să aleagă între mamă și soție.
Eu am încetat să mă apăr.
Apoi a venit partea la care nu se gândise nimeni.
Programul lui Vlad cu David.
Prima sâmbătă era a lor.
La 10 dimineața, Vlad trebuia să-l ia.
La 9:20 l-a sunat Mariana.
Nu știu ce voia.
N-am întrebat.
Știu doar că la 9:45 Vlad era la ușa mea.
David a fugit să-și ia geaca.
— Tata!
— Gata?
— Da.
Au plecat.
Mai târziu am aflat că Mariana se supărase.
A doua sâmbătă s-a întâmplat din nou.
De data asta Vlad mi-a povestit singur când l-a adus pe David acasă.
— Mama a vrut s-o duc la cumpărături.
— Și?
— I-am spus că sunt cu David.
— Și ce a zis?
A zâmbit amar.
— Că de când ai plecat tu, m-am schimbat.
N-am comentat.
— Cred că până acum era mai simplu, a continuat el.
— Ce?
— Dacă o refuzam pe ea, se supăra ea. Dacă te lăsam pe tine să te superi…
S-a oprit.
— Tu rămâneai.
Pentru prima dată, Vlad spusese singur lucrul pe care încercasem ani întregi să i-l explic.
— Da.
N-a cerut să mă întorc.
Și eu n-am făcut-o.
Au trecut câteva luni.
Vlad a devenit mai atent cu David.
Nu perfect.
A întârziat.
A mai uitat lucruri.
Dar când promitea ceva, începuse să verifice înainte dacă putea să se țină de cuvânt.
Cu Mariana continua să se vadă și să o ajute.
Doar că nu mai pleca de fiecare dată când ea pocnea din degete.
Într-o seară m-a sunat.
— Mama trebuie să facă niște analize săptămâna viitoare.
— Sper să fie bine.
— Și eu.
A tăcut.
— M-a rugat s-o duc miercuri.
— Bine.
— Dar miercuri e ședința cu părinții lui David.
Am așteptat.
— Am mutat programarea ei pentru joi. Era loc.
Mi-am sprijinit telefonul de ureche.
Cu un an înainte, nici măcar nu ar fi întrebat dacă exista altă zi.
— Bine, am spus.
— Mara…
— Da?
— Cred că înțeleg acum ce voiai să spui.
Nu i-am spus că era prea târziu.
Nici că nu era.
Unele lucruri nu trebuie hotărâte într-o conversație.
Câteva săptămâni mai târziu, Vlad l-a adus pe David acasă după ce petrecuseră ziua împreună.
Băiatul a intrat fericit, cu o carte nouă sub braț.
— Mami, tata a stat tot timpul!
Vlad a rămas în prag.
După ce David a fugit în cameră, s-a uitat la mine.
— Mama m-a sunat de trei ori azi.
— E bine?
— Da. Voia să merg până la ea să-i mut un dulap.
Am ridicat sprâncenele.
— Și?
— I-am spus că merg mâine.
Apoi a zâmbit puțin.
— S-a supărat.
— Și ai supraviețuit?
— La limită.
Am zâmbit și eu.
S-a făcut liniște.
Înainte să plece, Vlad a spus:
— Știi ce mi-ai zis atunci? Că viața m-a pus să aleg și eu alesesem deja?
— Da.
— M-am gândit mult la asta.
A privit spre camera lui David.
— Eu tot credeam că, dacă spun că familia vine pe primul loc, înseamnă că sunt un om bun.
N-am răspuns.
— Numai că uitasem că voi erați familia mea.
Am rămas câteva secunde în prag.
Apoi i-am spus:
— Exact. De-aia am plecat.