Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am tras fermoarul buzunarului lateral.
— Pentru că plecăm.
Radu a râs scurt.
Nu pentru că era amuzant.
Pur și simplu nu m-a crezut.
— Unde plecați?
— Acasă.
— Mara, avem pensiunea plătită până duminică.
— Rămâneți voi.
— Serios?
Am pus pijamalele fetelor în geantă.
— Foarte.
Aurelia a apărut în ușă.
— Ce spectacol mai e și ăsta?
N-am răspuns.
Radu s-a apropiat.
— Hai să terminăm cu prostia asta. Mama a vrut să ducă fetele afară. Atât.
— Nu plec pentru că a vrut să le ducă afară.
— Atunci pentru ce?
M-am oprit.
— Pentru că, de fiecare dată când mama ta trece peste mine, tu îmi explici mie de ce trebuie să accept.
Aurelia a pufnit.
— Am trecut eu peste tine?
M-am întors spre ea.
— Da.
— Pentru că le-am pus niște mănuși?
— Pentru că hotărâți pentru copiii mei și, când vă spun să vă opriți, îmi explicați că nu sunt suficient de pricepută ca mamă.
— Dacă orice observație te rănește…
— Mamă, lasă, a spus Radu.
Pentru o clipă am crezut că în sfârșit intervenea.
Apoi s-a întors spre mine.
— Mara, și tu trebuie să te calmezi. Nu poți lua copiii și pleca de fiecare dată când cineva spune ceva ce nu-ți place.
— De fiecare dată?
— Știi ce vreau să spun.
— Nu. Spune-mi tu când am mai făcut asta.
A tăcut.
Aurelia s-a apropiat.
— Dacă ea vrea să plece, las-o să plece. Fetele pot rămâne cu noi până duminică. Măcar ele să se bucure de vacanță.
M-am uitat la ea.
Apoi la Radu.
Așteptam să aud imediat un “nu”.
Radu însă a ezitat.
Doar două-trei secunde.
Dar le-am simțit pe toate.
— Fetele vin cu mine, am spus.
— Mara, a început el.
— Fetele vin cu mine.
Aurelia a ridicat mâinile.
— Vezi? Nici nu poți discuta cu ea.
— Nu discut dacă pleacă fetele mele într-o vacanță fără mine după ce bunica lor tocmai mi-a spus că nu sunt în stare să le cresc.
Radu și-a coborât vocea.
— Sunt și copiii mei.
— Exact. Atunci comportă-te ca tatăl lor.
A făcut un pas înapoi.
— Ce ar trebui să însemne asta?
— Că atunci când cineva o desființează pe mama lor în fața lor, nu stai cu mâinile în buzunar și spui “așa e ea”.
Aurelia a intervenit:
— A, deci acum eu le fac rău fetelor.
— Le face rău să vadă că eu spun ceva, dumneavoastră spuneți contrariul, iar tatăl lor vă dă voie să decideți.
— Eu am crescut un copil înainte să te cunoască Radu pe tine.
— Și eu le cresc pe ale mele.
Sonia a apărut atunci în capătul holului.
M-am oprit.
Nu voiam ca discuția să continue în fața ei.
— Sonia, mergi cu Ilinca în cameră și luați-vă cărțile pentru drum, te rog.
— Plecăm?
— Da.
— Bine.
Atât.
N-am pus-o să aleagă.
N-am întrebat-o cu cine vrea să rămână.
În mai puțin de jumătate de oră eram gata.
Radu m-a urmat până la recepție.
— Nu pot să cred că faci asta.
— Nici eu nu pot să cred că a trebuit să ajung aici.
— Și eu ce fac?
— Ce vrei.
— Deci tu pleci cu copiii și eu trebuie să rămân aici cu mama?
M-am uitat la el.
— Pentru prima dată în weekendul ăsta, asta chiar e alegerea ta.
Am plecat.
Radu nu a venit cu noi.
S-a întors duminică seara.
Fetele dormeau deja.
Eu eram în bucătărie.
Și-a lăsat geanta lângă ușă.
— Putem vorbi?
— Da.
S-a așezat.
— Mama a plâns după ce ai plecat.
N-am răspuns.
— Spune că ai făcut-o să se simtă ca un monstru.
— Tu cum crezi că m-am simțit eu?
— Nu spun că n-ai dreptate deloc.
Am zâmbit amar.
— Asta e problema, Radu. Încă negociezi dacă am dreptul să cer să fiu respectată.
— Este mama mea.
— Știu.
— Nu pot s-o dau afară din viața mea.
— Nici nu ți-am cerut.
A rămas tăcut.
— Atunci ce vrei?
— Lucruri foarte simple. Mama ta nu decide ce mănâncă fetele peste ce am stabilit noi. Nu le schimbă hainele pentru că ei nu-i plac. Nu pleacă nicăieri cu ele fără să ne întrebe. Și nu-mi mai spune că sunt o mamă incapabilă în fața lor.
— Și dacă o face?
— Intervii tu.
S-a uitat la mine.
— De ce eu?
Aproape că am râs.
— Pentru că este mama ta.
— Și dacă se supără?
— Se supără.
— Pentru tine e simplu.
— Nu, Radu. Pentru mine n-a fost simplu deloc. Doar că până acum, ca să nu se supere ea, mă supăram eu. Și asta ți s-a părut convenabil.
Acolo n-a mai avut răspuns.
În următoarele zile a fost rece între noi.
Aurelia nu m-a sunat.
Pe Radu îl suna zilnic.
Nu-l întrebam ce vorbeau.
Apoi, sâmbătă dimineața, a sunat soneria.
Era Aurelia.
Avea o sacoșă cu portocale și niște prăjituri.
A intrat fără să mă privească prea mult.
— Unde sunt fetele?
— În cameră.
Le-a strigat.
Au venit bucuroase și au îmbrățișat-o.
Nu m-a deranjat.
Era bunica lor.
După câteva minute, Aurelia a spus:
— Haideți să vă îmbrăcați. Vă duc la mine și vă aduc mâine după prânz.
Sonia s-a uitat spre mine.
Eu n-am spus nimic.
M-am uitat la Radu.
Era lângă fereastră.
Aurelia continuase deja:
— V-am luat și ceva bun și poate mergem după-amiază la film.
— Mamă, a spus Radu.
Ea s-a întors.
— Ce?
— Nu.
Aurelia a clipit.
— Ce nu?
— Nu le iei pur și simplu. Întâi întrebi.
În cameră s-a făcut liniște.
— Îmi trebuie programare acum ca să-mi văd nepoatele?
— Nu. Trebuie să întrebi părinții lor dacă au alt program.
— Părinții lor sau Mara?
Radu a tras aer în piept.
— Noi doi.
— Aha.
S-a uitat la mine.
— Înțeleg.
— Mamă…
— Nu, am înțeles foarte bine. Acum trebuie să cer voie pentru orice.
— Pentru copii care nu sunt ai tăi, da.
Aurelia s-a uitat la el de parcă o lovise.
— Frumos. După tot ce am făcut pentru tine.
— Nu are legătură.
— Are foarte mare legătură. De când ești cu ea, numai limite, reguli și discuții.
Radu nu s-a retras.
— Nu m-a întors nimeni împotriva ta.
— Ba exact asta se întâmplă.
— Nu. Doar că eu te-am lăsat prea mult timp să spui lucruri pe care trebuia să le opresc.
Aurelia și-a luat geanta.
— Atunci să vă creșteți singuri copiii.
Radu a închis ochii o secundă.
— Asta facem deja, mamă.
A plecat.
Nu a trântit ușa.
Ar fi fost poate mai ușor dacă o făcea.
Radu a rămas câteva minute în hol.
— Ești bine? l-am întrebat.
— Nu.
Apreciasem răspunsul.
Nu pretindea că fusese ușor.
— Îmi pare rău.
— Știu.
Nu ne-am reparat căsnicia în ziua aceea.
Dar ceva se schimbase.
Pentru prima dată, consecința unei limite puse mamei lui nu mai căzuse exclusiv pe mine.
O suportase și el.
Aurelia n-a venit aproape trei săptămâni.
Apoi a apărut într-o duminică.
Nu și-a cerut scuze.
Nici eu nu i-am cerut.
Am băut cafea.
Am vorbit despre școală, despre vreme și despre o vecină de-a ei.
Era incomod, dar suportabil.
Când a plecat, Ilinca a vrut să coboare cu ea până la mașină.
Fata și-a luat geaca de pe cuier.
Aurelia a privit-o.
— Nu pe asta, că e prea subțire. Pune-i-o pe cea groasă.
Și-a întins mâna spre geacă.
Eu n-am apucat să spun nimic.
Radu era lângă ușă.
— Mamă.
Aurelia s-a oprit.
— Ce?
Radu a luat căciula Ilincăi și i-a pus-o în mână.
— Mara știe cu ce își îmbracă fata.