Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Poftim?
Femeia parcă nici nu m-a auzit.
— Nuța…
— Cine este Nuța?
A clipit de câteva ori.
— Soția dumneavoastră. Dana. Avea vreodată cineva obiceiul să-i spună așa?
— Nu.
Răspunsul meu a venit imediat.
În doisprezece ani de căsnicie nu auzisem numele acela niciodată.
— De unde o cunoașteți?
— Nu știu dacă o cunosc.
— Tocmai ați spus un nume.
— Pentru că eu caut pe cineva.
M-am uitat la Matei.
El nu mai spunea că femeia era mama lui.
O privea însă fără să clipească.
— Tati…
— Stai lângă mine.
Femeia s-a aplecat și și-a ridicat punga.
Mâinile îi tremurau.
— Putem să stăm undeva două minute? m-a întrebat.
Instinctul meu a fost să spun nu.
Aveam copilul cu mine și o femeie complet necunoscută îmi punea întrebări despre soția mea moartă.
Dar mă uitam la chipul ei.
— Acolo, am spus.
Am arătat spre mesele din fața magazinului.
Matei a rămas lângă mine.
Nu l-am trimis nicăieri și nu i-am cerut să îmbrățișeze pe nimeni.
Ne-am așezat.
— Cum vă numiți?
— Doina.
— Și cine este Nuța?
A deschis geanta.
— Nu știu sigur.
A scos un plic transparent, uzat la colțuri.
În el erau câteva copii după documente și o fotografie veche.
N-am întins mâna imediat.
— Ce sunt astea?
— Tot ce am reușit să găsesc despre familia mea.
Doina mi-a spus că fusese crescută în sistemul de protecție a copilului.
Ani întregi știuse foarte puține despre familia biologică.
Mai târziu începuse să ceară informațiile și documentele la care putea avea acces și să caute rude.
Așa aflase ceva ce nimeni nu-i spusese când era copil.
La naștere existase încă o fetiță.
O soră geamănă.
Doina fusese separată de ea foarte devreme.
Urmele celeilalte fete deveniseră greu de urmărit după mutări, schimbări de nume și acte vechi incomplete.
— Și credeți că Dana era sora dumneavoastră?
— Nu știu.
Răspunsul m-a surprins.
— Atunci de ce…
— Pentru că semănați?
A clătinat din cap.
— Am întâlnit femei care semănau cu mine. N-am oprit niciodată pe nimeni pe stradă.
A scos fotografia.
Era veche, decolorată.
Două fetițe foarte mici erau ținute în brațe de o femeie.
Nu puteai recunoaște mare lucru din fețele copiilor.
Pe spate era scris de mână un an.
Și două cuvinte.
“Doina și Nuța.”
— Fotografia asta a ajuns la mine de la o femeie din satul în care s-au născut fetele. Mi-a spus că familia îi spunea celeilalte “Nuța”. Atât am.
— Dana nu mi-a spus niciodată nimic.
Doina și-a strâns documentele.
— Atunci poate mă înșel.
Nu încerca să mă convingă.
Asta m-a făcut să o ascult.
— În ce an v-ați născut?
Mi-a spus.
Era anul Danei.
— Data?
Mi-a spus-o.
Am simțit frig pe șira spinării.
Aceeași zi.
— Unde?
Când a spus localitatea, am rămas nemișcat.
Dana îmi spusese că se născuse într-un sat din aceeași zonă.
Dar încă nu era o dovadă.
— Vreau să vă arăt ceva, am spus.
Am scos telefonul.
Am găsit o fotografie cu Dana făcută cu un an înainte de accident.
Doina a privit-o.
Și n-a spus nimic.
Și-a dus doar mâna la gură.
Ochii i s-au umplut.
— Pot?
I-am întins telefonul.
A mărit fotografia cu două degete.
— Doamne…
Matei s-a apropiat de mine.
— E mama.
— Da, tată.
Doina și-a șters obrazul.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Că am întrebat toate astea aici.
Mi-a dat telefonul înapoi.
— Și îmi pare rău pentru soția dumneavoastră.
N-am devenit familie în benzinăria aceea.
Nici nu aveam de unde să știm dacă eram.
Ne-am dat numerele de telefon.
Atât.
În seara aceea, după ce Matei a adormit, am deschis pentru prima dată după mult timp cutia în care păstrasem actele și lucrurile Danei.
Nu căutasem niciodată prin ele cu adevărat.
Mi se păruse o invadare a intimității ei.
Acum aveam un motiv.
Am găsit facturi.
Scrisori.
Diplome.
Fotografii.
Apoi am găsit un dosar subțire, prins cu un elastic.
Pe prima pagină era numele Danei.
Mai jos era numele localității pe care o spusese Doina.
M-am așezat pe podea.
În dosar erau copii după cereri trimise cu câțiva ani înainte.
Adrese.
Răspunsuri administrative.
O foaie pe care Dana își notase de mână câteva nume.
Printre ele:
“Doina?”
Iar dedesubt:
“posibil soră — verificat.”
Am stat cu foaia în mână până mi-au amorțit degetele.
Dana știa.
Sau cel puțin bănuia.
Nu fugise pur și simplu de adevăr.
Îl căutase.
Doar că nu-mi spusese mie.
Am sunat-o pe Doina.
Era aproape miezul nopții.
A răspuns după primul apel.
— Am găsit ceva.
A tăcut.
— Ce?
— Dana te căuta și ea.
N-am mai auzit nimic câteva secunde.
Apoi respirația ei.
— Sunteți sigur?
— Am actele în față.
I-am trimis fotografii.
A doua zi ne-am întâlnit din nou.
De data asta fără benzinărie, fără șoc și fără Matei prins între întrebările noastre.
Am pus pe masă ce avea Doina și ce păstrase Dana.
Datele se potriveau.
Localitatea se potrivea.
Numele se potriveau.
Dar tot nu am vrut să construim o familie pe baza unei asemănări și a câtorva hârtii vechi.
Am cerut ajutor specializat și am făcut verificările necesare.
În cele din urmă, un test genetic între Doina și Matei a confirmat ceea ce documentele sugerau.
Doina era sora geamănă a Danei.
Mătușa lui Matei.
Când am primit rezultatul, am stat câteva minute cu foaia în față.
Doina plângea.
— Am găsit-o, a spus.
N-am știut ce să răspund.
Pentru că o găsise.
Și nu o mai putea întâlni.
— Ea te căuta, i-am spus.
Doina și-a șters ochii.
— Asta contează.
Relația cu Matei nu s-a făcut într-o zi.
Prima dată când Doina a venit la noi, băiatul a stat aproape tot timpul lângă mine.
O privea.
Îi studia gesturile.
La un moment dat a întrebat:
— Tu chiar ești sora mamei?
— Da.
— De ce n-ai venit înainte?
Doina s-a uitat la mine.
Apoi la el.
— Pentru că nu știam unde este.
Matei s-a gândit.
— Nici mama nu știa unde ești tu?
— Cred că încerca să afle.
Atât.
După aceea i-a arătat colecția lui de mașinuțe.
Așa a început.
Nu cu o îmbrățișare.
Cu două mașinuțe puse pe covor.
Doina a început să vină din când în când.
Uneori Matei o întreba despre lucruri pe care ea nu avea cum să le știe.
— Mama mânca griș cu scorțișoară. Tu mănânci?
— Nu.
— Atunci nu sunteți chiar la fel.
Doina râdea.
Și râsul ei nu semăna deloc cu al Danei.
Ciudat, dar tocmai lucrurile care le deosebeau au început să-mi facă bine.
Doina nu era o copie.
Nu era Dana întoarsă la noi.
Era o femeie care își pierduse sora înainte să apuce s-o cunoască.
După câteva luni am mers împreună la cimitir.
Doina a stat în fața fotografiei Danei mult timp.
N-am rămas lângă ea.
Am plecat cu Matei câțiva metri mai departe.
Nu știu ce i-a spus.
N-am întrebat.
La întoarcere, Matei a mers lângă ea.
Nu i-a luat mâna.
Dar i-a povestit tot drumul despre școală.
Au trecut alte câteva săptămâni.
Într-o sâmbătă urma să mergem împreună la munte.
Am stabilit să ne întâlnim pe drum.
Când am intrat cu mașina în parcarea benzinăriei, am simțit imediat nodul acela vechi în stomac.
Aceleași pompe.
Același miros de cafea și motorină.
Același loc în care, cu luni înainte, Matei îmi spusese ceva ce crezusem imposibil.
Doina ne aștepta lângă intrare.
Matei a văzut-o primul.
S-a ridicat puțin de pe banchetă.
— Tati!
M-am uitat în oglindă.
Arăta spre ea.
Pentru o fracțiune de secundă mi-am amintit exact:
“Tati, doamna aia e mama.”
Dar de data asta Matei a zâmbit.
— A venit tanti Doina.
Am oprit mașina.
Doina ne-a făcut cu mâna.
Avea încă ochii Danei.
Aceeași gropiță.
Și uneori își împingea părul după ureche exact la fel.
Dar nu mai vedeam o fantomă.
O vedeam pe Doina.
Și, pentru prima dată după doi ani, am intrat într-o benzinărie fără să-mi doresc să plec cât mai repede.