Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Maria s-a apropiat încet de pat.
Gheorghe a arătat spre scaun.
— Stai.
— Gheorghe, lasă.
— Stai, Marie.
Maria s-a așezat cu sacoșa în poală.
— Ai mâncat azi? a întrebat ea.
— Nu.
— De ce?
— Te așteptam.
— Ai mâncare aici.
— Știu.
— Atunci mănâncă.
— Desfă ciorba.
Maria s-a uitat spre femeia de lângă celălalt pat.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu suntem singuri.
Gheorghe a oftat.
— Marie, ai plecat de acasă la șase dimineața ca să-mi aduci ce ți-am cerut eu.
— Și?
— Și acum pleci cu ea înapoi?
— Nu mori fără ciorba mea.
— N-am zis că mor.
A zâmbit slab.
— Dar dacă tot nu mor, măcar să mănânc ceva bun.
Maria aproape a râs.
Apoi și-a amintit unde era și și-a coborât iar ochii.
Femeia de lângă patul vecin a spus:
— Nu vreau să vă stric vizita. Doar că și soțului meu îi este rău de la mirosuri. De trei nopți aproape nu doarme.
Pentru prima dată, Maria s-a uitat cu adevărat la ea.
Femeia avea cearcăne adânci.
Pe scaunul de lângă ea era o geantă mare și o pătură împăturită.
— E omul dumneavoastră? a întrebat Maria.
— Da.
Vocea femeii nu mai era la fel de ascuțită.
— De două săptămâni.
Maria a dat din cap.
— Al meu de aproape trei.
Pentru câteva secunde n-a mai spus nimeni nimic.
Nu deveniseră prietene.
Și nici femeia nu și-a cerut scuze.
— Tot cred că mâncarea cu miros puternic nu e potrivită într-un salon comun, a spus ea.
Maria și-a strâns mâinile.
— Bine.
Gheorghe a vrut să spună ceva, dar Maria l-a oprit.
— Are și dânsa omul bolnav.
Apoi a deschis doar caserola cu ciorbă.
— Ardeii rămân închiși.
Gheorghe s-a uitat dezamăgit la sacoșă.
— Marie…
— Nici să nu începi.
— Unul.
— Gheorghe.
— Jumătate.
Maria i-a pus lingura în mână.
— Mănâncă.
Femeia de alături și-a întors capul ca să nu se vadă că zâmbește.
Gheorghe a luat prima lingură.
A mestecat încet.
Apoi a închis ochii.
— Asta e.
Maria s-a uitat speriată la el.
— Ce-ai?
— Nimic.
— Atunci ce “asta e”?
— Gustul.
— Ce gust?
— De acasă.
Maria și-a dat ochii peste cap.
— Mănâncă până nu se răcește.
A doua zi n-a mai adus nimic.
Doar o sticlă cu apă.
Când a intrat în salon, Gheorghe s-a uitat imediat la sacoșa ei mică.
— N-ai adus?
— Nu.
— Nimic?
— Ai mâncare.
— Marie…
— Nu vreau să deranjez.
N-a spus-o cu reproș.
Tocmai asta l-a făcut pe Gheorghe să tacă.
Maria a stat două ore.
I-a schimbat prosopul de pe noptieră, i-a aranjat lucrurile și l-a ajutat să se ridice când a avut nevoie.
La plecare, femeia de lângă patul vecin a oprit-o.
— Doamnă Maria.
Maria s-a întors.
— Da, mamă?
— Dumneavoastră de unde veniți?
— De la Valea Mare.
Femeia s-a încruntat.
— În fiecare zi?
— Da.
— E la vreo patruzeci de kilometri.
— Cam așa.
— Vă aduce cineva?
Maria a râs.
— Cine se nimerește.
— Cum adică?
— Uneori microbuzul. Uneori vecinii. Dacă are cineva treabă la oraș, mă ia și pe mine.
— Și vă întoarceți la fel?
— Cum pot.
Femeia a privit-o câteva secunde.
— Și faceți drumul ăsta în fiecare zi?
Maria s-a uitat spre Gheorghe.
— Păi unde să fiu dacă el e aici?
Gheorghe a zâmbit din pat.
— I-am spus să nu vină.
Maria s-a întors spre el.
— Nu te-a întrebat nimeni pe tine.
Femeia a râs pentru prima dată.
Maria a plecat.
A doua zi a apărut iar cu sacoșa de rafie.
Dar înainte să intre bine în salon s-a oprit.
— Am adus ceva mic. Și nu sunt murături.
Femeia s-a ridicat de pe scaun.
Maria s-a încordat.
— Nu asta voiam să vă spun.
A făcut doi pași spre ea.
— Îmi pare rău pentru felul în care v-am vorbit în prima zi.
Maria a rămas tăcută.
— Eram obosită și nervoasă. Soțul meu avusese o noapte foarte proastă. Dar asta nu-mi dădea dreptul să vă vorbesc așa.
Maria a dat încet din cap.
— E greu cu omul bolnav.
— Este.
— Atunci gata.
— Nu sunteți supărată?
Maria s-a uitat la ea mirată.
— Și ce rezolv dacă sunt?
Apoi a ridicat sacoșa.
— Azi am plăcintă cu brânză. Nu miroase.
Din pat, Gheorghe a protestat:
— Dar eu am cerut sarmale.
Maria s-a întors spre el.
— Și eu am cerut un bărbat cuminte acum cincizeci de ani și uite ce-am primit.
Pentru prima dată după multe zile, în salon s-a râs.
Au mai trecut aproape două săptămâni.
Maria a continuat să vină.
Nu mai aducea în fiecare zi mâncare.
Întâi întreba ce îi era permis lui Gheorghe și ce putea mânca, iar când îi aducea ceva, alegea lucruri simple și ținea borcanele cu miros puternic acasă.
Femeia de lângă patul vecin se numea Adriana.
Soțul ei fusese internat cu câteva zile înaintea lui Gheorghe.
Uneori cele două femei beau cafea împreună pe hol.
Nu deveniseră cele mai bune prietene.
Erau doar două femei obosite care aveau câte un om bolnav într-un pat de spital.
Într-o dimineață, medicul i-a spus lui Gheorghe că analizele arătau mai bine.
Maria n-a îndrăznit să întrebe nimic.
După încă două zile a venit vestea.
— Dacă totul rămâne bine până mâine, vă externăm.
Maria și-a dus mâna la gură.
— Acasă?
Gheorghe a râs.
— Nu, Marie. La gară.
— Taci, măi.
— Ai auzit doctorul.
— Am auzit.
Gheorghe s-a lăsat pe pernă.
— Atunci să faci ciorbă.
Maria l-a privit.
— Tu numai la mâncare te gândești?
— Trei săptămâni m-am gândit la sănătate. Ajunge.
A doua zi, Maria a venit devreme.
Pentru ultima dată.
A împăturit pijamaua lui Gheorghe.
I-a pus papucii în sacoșă.
A strâns cana, prosopul, încărcătorul telefonului și toate mărunțișurile care se adunaseră în jurul unui pat de spital.
Gheorghe s-a îmbrăcat încet.
Când au fost gata, Maria și-a trecut sacoșa de rafie pe braț.
Cu cealaltă mână l-a prins pe Gheorghe.
— Încet.
— Pot să merg.
— Știu că poți. Tot încet mergem.
Adriana i-a însoțit până la ușa salonului.
Soțul ei mai avea de stat.
— Sănătate multă, domnule Gheorghe.
— Mulțumesc.
Apoi s-a întors spre Maria.
— Drum bun.
— Mulțumesc, mamă. Și să plecați și dumneavoastră repede cu omul acasă.
— Sper.
Maria a făcut câțiva pași.
Apoi s-a întors.
Adriana se uita la sacoșa de rafie.
Maria a ridicat-o puțin.
— De data asta borcanele sunt goale.
Adriana a început să râdă.
Gheorghe s-a uitat la nevastă-sa.
— Lasă că le umpli tu acasă.
Maria l-a prins mai bine de braț.
— Le umplu, Gheorghe.
Și au plecat încet pe coridor.