De ani întregi, fiul meu pleca în fiecare duminică de la mine cu oalele pline pentru toată familia. Când nora mea și-a făcut aniversarea la o pensiune, și-a invitat părinții, sora și prietenii, dar pe mine nu.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am întins mâna.

— Dă-mi telefonul.

Adrian s-a uitat la mine.

— De ce?

— Vreau să vorbesc cu Simona.

A ezitat, apoi mi l-a dat.

— Bună, Rodica, a spus nora mea. Adrian ți-a zis de plăcintă?

— Mi-a zis.

— Super. Dacă poți s-o faci în seara asta ar fi perfect. Dimineață plecăm devreme.

— Simona, pot să te întreb ceva?

— Sigur.

— De ce nu m-ai invitat?

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

Adrian s-a întors spre fereastră.

— Rodica, e ziua mea.

— Știu.

— Și am vrut să fac ceva cu oamenii cu care mă simt…

S-a oprit.

— Cu care te simți ce?

— În largul meu.

Am privit spre fiul meu.

— Părinții tăi merg.

— Da.

— Sora ta merge.

— Normal.

— Prietenii voștri merg.

— Rodica, nu putem invita pe toată lumea.

— Dar pot găti pentru toată lumea.

Altă tăcere.

— Nu ți-am cerut eu să gătești mereu, a spus Simona.

Acolo m-a durut.

Nu pentru că era complet fals.

Tocmai pentru că era pe jumătate adevărat.

— Ai dreptate. Nu mi-ai cerut.

— Tu ai început să ne dai mâncare. Copiilor le place, Adrian ia și…

— Știu.

— Atunci nu înțeleg de ce îmi scoți acum ochii cu asta.

— Nu-ți scot ochii cu nimic.

— Așa sună.

Am inspirat.

— Atunci să simplificăm. Mâine nu gătesc.

Adrian s-a întors imediat.

— Mamă…

Am ridicat mâna spre el.

Simona a rămas tăcută o clipă.

— Adică nici șnițelele?

— Nici.

— Dar Adrian mi-a spus că le faci.

— Adrian mi-a spus și că mama ta are un anumit standard.

Fiul meu a închis ochii.

— Rodica, nu asta am spus.

— Nu vorbeam cu tine.

Din telefon am auzit vocea Simonei schimbându-se.

— Mama nu are nicio legătură cu asta.

— Atunci n-o băgați în comparație.

— Nu te-a comparat nimeni cu mama.

— Tocmai mi s-a explicat că pentru aniversare comandați mâncare mai elegantă, dar pentru drum sunt bune șnițelele mele.

— Pentru că le plac copiilor!

— Și mie îmi place să le fac.

— Atunci care este problema?

M-am uitat la cele două caserole goale.

— Că am început să cred că vouă vă place mai mult mâncarea mea decât vă place de mine.

Adrian s-a apropiat.

— Mamă, gata.

— Nu, Adrian. Nu e gata.

Am continuat în telefon:

— Distracție frumoasă, Simona. La mulți ani.

Și am închis.

Adrian s-a uitat la mine de parcă tocmai stricasem eu aniversarea.

— Chiar trebuia?

— Ce?

— Să faci asta.

— Ce am făcut?

— Douăzeci de șnițele, mamă. Nu ți-am cerut să gătești pentru o nuntă.

— Atunci fă-le tu.

A râs nervos.

— Plecăm la opt dimineața.

— Pune alarma la șase.

— Foarte amuzant.

— Nu glumesc.

Și-a luat caserolele.

— Copiii ce vină au?

Replica aceea m-a oprit.

— Niciuna.

— Exact.

— Adrian, copiii tăi au doi părinți.

S-a uitat la mine.

— Nu-i pedepsesc dacă nu le fac șnițele.

— Știi ce vreau să spun.

— Da. Vrei să mă simt vinovată ca să fac ce făceam de fiecare dată.

A împins o caserolă în cealaltă.

— Nu te recunosc.

— Poate pentru că mă vezi prima dată fără o oală în mână.

A plecat supărat.

Caserolele au plecat tot goale.

În seara aceea n-am făcut plăcintă.

Mi-am făcut două ouă și o salată.

Sâmbătă, pe la prânz, am primit poze în grupul familiei.

Pensiunea era frumoasă.

Masă lungă pe terasă.

Carmen purta o rochie elegantă.

Într-o fotografie erau cu toții în fața pensiunii.

Adrian, Simona, copiii, părinții Simonei, sora ei, cumnatul și prietenii.

M-am uitat câteva secunde.

Apoi am pus telefonul jos.

Duminică după-amiază nu a venit nimeni.

Nici duminica următoare.

În a treia duminică, la patru și zece, a sunat soneria.

Adrian.

Avea sacoșa textilă în mână.

Am observat-o imediat.

Și el a observat că am observat-o.

— Am venit să văd ce faci.

— Sunt bine.

A intrat.

În bucătărie aveam o cratiță mică pe aragaz.

Adrian a ridicat capacul.

— Tocăniță?

— Da.

A privit înăuntru.

— Ai făcut puțină.

— Pentru mine ajunge.

A lăsat capacul.

— Copiii au întrebat de ciorba ta.

— Să vină să mănânce când vreți.

— Știi că în timpul săptămânii e greu.

— Știu.

A rămas lângă aragaz.

— Deci nu mai gătești deloc pentru noi?

— N-am spus asta.

— Atunci?

— Nu mai gătesc în fiecare weekend pentru patru oameni ca și cum ar fi obligația mea.

A oftat.

— Simona spune că faci asta ca s-o pedepsești.

— Simona poate spune ce vrea.

— Și eu cred că ai exagerat puțin.

— Atunci gătește tu.

— Nu știu.

— Înveți.

A râs fără chef.

— La 36 de ani?

— Eu la 61 încă învăț să spun nu. Nu văd de ce tu n-ai putea învăța o ciorbă.

N-a mai spus nimic.

A plecat fără mâncare.

Două zile mai târziu m-a sunat.

— Câtă apă pun la ciorbă?

Am început să râd.

— Ce ciorbă?

— De pui.

— Ai cumpărat pui?

— Da.

— Ce parte?

Tăcere.

— Adrian?

— Un pui.

— Întreg?

— Așa scria pe pungă.

Am stat aproape douăzeci de minute la telefon.

Ciorba lui a ieșit prea grasă și aproape fără sare.

Copiii au mâncat-o.

Asta a fost suficient.

În următoarele săptămâni m-a mai sunat.

Pentru pilaf.

Pentru șnițele.

Pentru piure, deși nu înțelegeam cum reușise să aibă nevoie de ajutor la piure.

Cu Simona lucrurile au mers mai greu.

Când a venit prima dată la mine după aniversare, era încă supărată.

— Nu mi-a plăcut că m-ai făcut să par o profitoare.

— Nu te-am făcut să pari nimic.

— Ai spus că ne place mai mult mâncarea ta decât de tine.

— Asta am simțit.

— Dar tu ne-ai obișnuit așa, Rodica.

Am dat din cap.

— Aici ai dreptate.

Probabil se așteptase să mă cert.

— Cum adică?

— Eu v-am obișnuit. Și eu am greșit. Am început să fac lucruri pe care nimeni nu mi le ceruse, iar după câțiva ani m-am supărat când voi ați început să le considerați normale.

Simona s-a așezat.

— Eu n-am vrut să te jignesc cu aniversarea.

— Atunci de ce nu m-ai invitat?

A tăcut.

— Pentru că mama mea și tu sunteți foarte diferite.

— Asta știu.

— Mama e… mai pretențioasă.

Am zâmbit.

— Asta știu și mai bine.

— Mi-a fost teamă că nu v-ați simți bine împreună tot weekendul. Și am vrut să fie simplu.

— Pentru cine?

N-a răspuns.

— Simona, puteai să mă inviți și să mă lași pe mine să decid dacă vin. În schimb ai decis că mâncarea mea poate veni fără mine.

A coborât privirea.

Nu mi-a cerut iertare pe loc.

Nici eu n-am avut nevoie de asta ca să merg mai departe.

După aceea lucrurile s-au schimbat încet.

Copiii continuau să vină la mine.

Uneori găteam pentru toți.

Dar pentru că îi chemam eu.

Nu pentru că duminica la patru apărea automat o sacoșă goală.

Cam două luni mai târziu, într-o duminică, au venit toți patru.

Adrian avea o cratiță.

— Ce-i asta?

— Am adus eu mâncare.

M-am uitat la el.

— Tu?

— Nu te obișnui.

Simona a râs.

Copiii au fugit în sufragerie.

Adrian a pus cratița pe masă.

Făcuse tocăniță.

Am gustat.

El mă urmărea.

— Ei?

Am mai luat puțin.

— Ai pus prea multă sare.

— Știu.

— Și carnea trebuia lăsată încă zece minute.

— Mamă…

— Ai întrebat.

A început să râdă.

După masă, când se pregăteau să plece, Adrian a scos din sacoșă una dintre caserolele mele vechi.

— Apropo. Am găsit-o la noi. Ți-am adus-o înapoi.

Am luat-o, m-am uitat la ea și i-am pus-o iar în mâini.

— Păstreaz-o.

— De ce?

Am împins caserola spre el.

— O să-ți trebuiască.