Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am întins mâna.
— Dă-mi telefonul.
Adrian s-a uitat la mine.
— De ce?
— Vreau să vorbesc cu Simona.
A ezitat, apoi mi l-a dat.
— Bună, Rodica, a spus nora mea. Adrian ți-a zis de plăcintă?
— Mi-a zis.
— Super. Dacă poți s-o faci în seara asta ar fi perfect. Dimineață plecăm devreme.
— Simona, pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— De ce nu m-ai invitat?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
Adrian s-a întors spre fereastră.
— Rodica, e ziua mea.
— Știu.
— Și am vrut să fac ceva cu oamenii cu care mă simt…
S-a oprit.
— Cu care te simți ce?
— În largul meu.
Am privit spre fiul meu.
— Părinții tăi merg.
— Da.
— Sora ta merge.
— Normal.
— Prietenii voștri merg.
— Rodica, nu putem invita pe toată lumea.
— Dar pot găti pentru toată lumea.
Altă tăcere.
— Nu ți-am cerut eu să gătești mereu, a spus Simona.
Acolo m-a durut.
Nu pentru că era complet fals.
Tocmai pentru că era pe jumătate adevărat.
— Ai dreptate. Nu mi-ai cerut.
— Tu ai început să ne dai mâncare. Copiilor le place, Adrian ia și…
— Știu.
— Atunci nu înțeleg de ce îmi scoți acum ochii cu asta.
— Nu-ți scot ochii cu nimic.
— Așa sună.
Am inspirat.
— Atunci să simplificăm. Mâine nu gătesc.
Adrian s-a întors imediat.
— Mamă…
Am ridicat mâna spre el.
Simona a rămas tăcută o clipă.
— Adică nici șnițelele?
— Nici.
— Dar Adrian mi-a spus că le faci.
— Adrian mi-a spus și că mama ta are un anumit standard.
Fiul meu a închis ochii.
— Rodica, nu asta am spus.
— Nu vorbeam cu tine.
Din telefon am auzit vocea Simonei schimbându-se.
— Mama nu are nicio legătură cu asta.
— Atunci n-o băgați în comparație.
— Nu te-a comparat nimeni cu mama.
— Tocmai mi s-a explicat că pentru aniversare comandați mâncare mai elegantă, dar pentru drum sunt bune șnițelele mele.
— Pentru că le plac copiilor!
— Și mie îmi place să le fac.
— Atunci care este problema?
M-am uitat la cele două caserole goale.
— Că am început să cred că vouă vă place mai mult mâncarea mea decât vă place de mine.
Adrian s-a apropiat.
— Mamă, gata.
— Nu, Adrian. Nu e gata.
Am continuat în telefon:
— Distracție frumoasă, Simona. La mulți ani.
Și am închis.
Adrian s-a uitat la mine de parcă tocmai stricasem eu aniversarea.
— Chiar trebuia?
— Ce?
— Să faci asta.
— Ce am făcut?
— Douăzeci de șnițele, mamă. Nu ți-am cerut să gătești pentru o nuntă.
— Atunci fă-le tu.
A râs nervos.
— Plecăm la opt dimineața.
— Pune alarma la șase.
— Foarte amuzant.
— Nu glumesc.
Și-a luat caserolele.
— Copiii ce vină au?
Replica aceea m-a oprit.
— Niciuna.
— Exact.
— Adrian, copiii tăi au doi părinți.
S-a uitat la mine.
— Nu-i pedepsesc dacă nu le fac șnițele.
— Știi ce vreau să spun.
— Da. Vrei să mă simt vinovată ca să fac ce făceam de fiecare dată.
A împins o caserolă în cealaltă.
— Nu te recunosc.
— Poate pentru că mă vezi prima dată fără o oală în mână.
A plecat supărat.
Caserolele au plecat tot goale.
În seara aceea n-am făcut plăcintă.
Mi-am făcut două ouă și o salată.
Sâmbătă, pe la prânz, am primit poze în grupul familiei.
Pensiunea era frumoasă.
Masă lungă pe terasă.
Carmen purta o rochie elegantă.
Într-o fotografie erau cu toții în fața pensiunii.
Adrian, Simona, copiii, părinții Simonei, sora ei, cumnatul și prietenii.
M-am uitat câteva secunde.
Apoi am pus telefonul jos.
Duminică după-amiază nu a venit nimeni.
Nici duminica următoare.
În a treia duminică, la patru și zece, a sunat soneria.
Adrian.
Avea sacoșa textilă în mână.
Am observat-o imediat.
Și el a observat că am observat-o.
— Am venit să văd ce faci.
— Sunt bine.
A intrat.
În bucătărie aveam o cratiță mică pe aragaz.
Adrian a ridicat capacul.
— Tocăniță?
— Da.
A privit înăuntru.
— Ai făcut puțină.
— Pentru mine ajunge.
A lăsat capacul.
— Copiii au întrebat de ciorba ta.
— Să vină să mănânce când vreți.
— Știi că în timpul săptămânii e greu.
— Știu.
A rămas lângă aragaz.
— Deci nu mai gătești deloc pentru noi?
— N-am spus asta.
— Atunci?
— Nu mai gătesc în fiecare weekend pentru patru oameni ca și cum ar fi obligația mea.
A oftat.
— Simona spune că faci asta ca s-o pedepsești.
— Simona poate spune ce vrea.
— Și eu cred că ai exagerat puțin.
— Atunci gătește tu.
— Nu știu.
— Înveți.
A râs fără chef.
— La 36 de ani?
— Eu la 61 încă învăț să spun nu. Nu văd de ce tu n-ai putea învăța o ciorbă.
N-a mai spus nimic.
A plecat fără mâncare.
Două zile mai târziu m-a sunat.
— Câtă apă pun la ciorbă?
Am început să râd.
— Ce ciorbă?
— De pui.
— Ai cumpărat pui?
— Da.
— Ce parte?
Tăcere.
— Adrian?
— Un pui.
— Întreg?
— Așa scria pe pungă.
Am stat aproape douăzeci de minute la telefon.
Ciorba lui a ieșit prea grasă și aproape fără sare.
Copiii au mâncat-o.
Asta a fost suficient.
În următoarele săptămâni m-a mai sunat.
Pentru pilaf.
Pentru șnițele.
Pentru piure, deși nu înțelegeam cum reușise să aibă nevoie de ajutor la piure.
Cu Simona lucrurile au mers mai greu.
Când a venit prima dată la mine după aniversare, era încă supărată.
— Nu mi-a plăcut că m-ai făcut să par o profitoare.
— Nu te-am făcut să pari nimic.
— Ai spus că ne place mai mult mâncarea ta decât de tine.
— Asta am simțit.
— Dar tu ne-ai obișnuit așa, Rodica.
Am dat din cap.
— Aici ai dreptate.
Probabil se așteptase să mă cert.
— Cum adică?
— Eu v-am obișnuit. Și eu am greșit. Am început să fac lucruri pe care nimeni nu mi le ceruse, iar după câțiva ani m-am supărat când voi ați început să le considerați normale.
Simona s-a așezat.
— Eu n-am vrut să te jignesc cu aniversarea.
— Atunci de ce nu m-ai invitat?
A tăcut.
— Pentru că mama mea și tu sunteți foarte diferite.
— Asta știu.
— Mama e… mai pretențioasă.
Am zâmbit.
— Asta știu și mai bine.
— Mi-a fost teamă că nu v-ați simți bine împreună tot weekendul. Și am vrut să fie simplu.
— Pentru cine?
N-a răspuns.
— Simona, puteai să mă inviți și să mă lași pe mine să decid dacă vin. În schimb ai decis că mâncarea mea poate veni fără mine.
A coborât privirea.
Nu mi-a cerut iertare pe loc.
Nici eu n-am avut nevoie de asta ca să merg mai departe.
După aceea lucrurile s-au schimbat încet.
Copiii continuau să vină la mine.
Uneori găteam pentru toți.
Dar pentru că îi chemam eu.
Nu pentru că duminica la patru apărea automat o sacoșă goală.
Cam două luni mai târziu, într-o duminică, au venit toți patru.
Adrian avea o cratiță.
— Ce-i asta?
— Am adus eu mâncare.
M-am uitat la el.
— Tu?
— Nu te obișnui.
Simona a râs.
Copiii au fugit în sufragerie.
Adrian a pus cratița pe masă.
Făcuse tocăniță.
Am gustat.
El mă urmărea.
— Ei?
Am mai luat puțin.
— Ai pus prea multă sare.
— Știu.
— Și carnea trebuia lăsată încă zece minute.
— Mamă…
— Ai întrebat.
A început să râdă.
După masă, când se pregăteau să plece, Adrian a scos din sacoșă una dintre caserolele mele vechi.
— Apropo. Am găsit-o la noi. Ți-am adus-o înapoi.
Am luat-o, m-am uitat la ea și i-am pus-o iar în mâini.
— Păstreaz-o.
— De ce?
Am împins caserola spre el.
— O să-ți trebuiască.