Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Dan n-a răspuns imediat.
Bărbatul în costum a închis servieta.
— Cred că ar trebui să vă las să vorbiți.
— Nu, am spus. Cred că ar trebui să-mi spună cineva ce se întâmplă.
Dan și-a trecut mâna peste față.
— Irina, el este avocatul meu.
Am râs scurt.
— Avocatul tău.
— Da.
— Pentru ce?
Bărbatul mi-a întins politicos mâna.
— Adrian Marinescu.
I-am strâns-o mecanic.
Apoi s-a uitat spre Dan.
— Ne auzim mâine.
A plecat.
Am rămas amândoi pe trotuar.
— Sus, am spus.
Dan n-a protestat.
În apartament mi-am lăsat geanta pe masă.
El a pus dosarul lângă ea.
— Acum vorbești.
A tras un scaun.
N-am stat jos.
— Înainte să ajung pe stradă, aveam o firmă.
Am așteptat.
— Ce fel de firmă?
— Instalații și mentenanță pentru clădiri comerciale. Am început-o împreună cu fratele meu mai mare, Radu.
— “Aveam o firmă” înseamnă că erai angajat?
— Înseamnă că eram asociat.
M-am uitat la el.
— Cât de mare?
— Destul de mare cât să ne certăm urât când lucrurile au început să meargă prost.
Am tras în cele din urmă scaunul și m-am așezat.
Dan nu mi-a spus că fusese milionar.
Nu-mi povestea că frații lui cumpăraseră poliția, judecătorii și jumătate din țară.
Povestea era mai puțin spectaculoasă.
Și tocmai de aceea am crezut-o.
Firma crescuse repede.
Dan se ocupase mai mult de partea tehnică și de clienți.
Radu, de bani și administrare.
Apoi apăruseră datorii.
Contracte proaste.
Garanții personale.
Neînțelegeri.
— Am semnat lucruri pe care n-ar fi trebuit să le semnez fără să le verific singur, a spus Dan. Am avut încredere în fratele meu pentru că era fratele meu.
— Și?
— Când am înțeles cât de rău stăteam, era prea târziu. Ne-am acuzat unul pe altul. El a rămas cu controlul firmei. Eu am rămas cu datorii pe care le contest și cu niște procese pe care nu mai aveam bani să le duc.
— Cum ai ajuns efectiv pe stradă?
A coborât privirea.
— Nu într-o zi.
Divorțase.
Își vânduse apartamentul ca să acopere o parte din datorii.
Dormise câteva luni la prieteni.
Apoi într-o cameră închiriată.
Pierduse și aceea.
Își abandonase procesele.
Începuse să bea.
Nu suficient cât să trăiască beat, dar suficient cât să nu mai repare nimic.
— Când m-ai găsit, dormeam de aproape două luni într-un adăpost sau pe unde apucam.
M-am uitat la dosar.
— Și acum?
— Acum încerc din nou.
— Cu ce bani?
— Nu cu ai tăi, dacă asta întrebi.
— Te-am întrebat cu ce bani.
— Am găsit de lucru.
— Unde?
A ezitat.
— La o firmă cu care lucrasem înainte. Nu pe poziția pe care o aveam. Coordonare tehnică, pe proiect.
— Și nu te-ai gândit să-mi spui?
— Voiam.
— Când? După ce-mi apărea avocatul în sufragerie?
— Nu l-am adus în casă tocmai pentru că nu voiam să te implic.
Am simțit cum mă enervez.
— Locuiești în casa mea. Ești soțul meu. M-ai implicat în momentul în care te-ai căsătorit cu mine.
— Căsătoria asta a fost ideea ta.
M-am oprit.
A regretat imediat.
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai vrut.
M-am ridicat.
— Eu ți-am spus din prima seară de ce fac asta. Ți-am spus despre părinții mei, despre ultimatum, despre bani. Tu ai știut tot.
— Da.
— Eu ce am știut despre tine?
— Că nu aveam casă. Era adevărat.
— Nu-mi răspunde ca un avocat.
A tăcut.
— De ce nu mi-ai spus?
A durat până să răspundă.
— La început pentru că mi-a fost rușine.
M-am uitat la el.
— Și după?
— După aceea pentru că lucrurile au început să se schimbe.
— Ce lucruri?
— Noi.
Acolo n-am mai avut replică imediat.
Dan s-a ridicat.
— În prima săptămână eram doi străini care făcuseră o prostie. După aceea am început să aștept să vii acasă.
— Dan…
— Nu-ți cer nimic. Dar asta s-a întâmplat.
Am întors privirea.
— Și avocatul?
— Un fost client m-a pus în legătură cu el. A analizat ce documente mai am. Unele lucruri pot fi contestate, altele probabil nu. Nu știu dacă voi recupera vreodată ceva din firmă.
— Atunci ce spunea despre fratele tău?
— Dacă depunem acțiunea, va fi notificat.
Am arătat spre dosar.
— Pot să-l văd?
Dan l-a împins spre mine.
— Da.
Nu l-am deschis.
— Nu asta era întrebarea.
S-a uitat nedumerit.
— Întrebarea era dacă, dacă nu veneam astăzi mai devreme, mi-ai fi spus.
A tăcut.
Răspunsul era acolo.
— Am nevoie să mă gândesc, am spus.
Am dormit separat în noaptea aceea.
Pentru prima dată de când ne căsătoriserăm, apartamentul mi s-a părut prea mic.
Dimineața, Dan își făcuse bagajul.
Un singur rucsac.
Aproape același cu care venise.
— Ce faci?
— Plec câteva zile.
— Nu ți-am spus să pleci.
— Știu.
Și-a pus rucsacul pe umăr.
— Dar dacă rămân aici acum, fiecare lucru pe care îl spun va suna ca o încercare de a te convinge.
S-a oprit la ușă.
— Și mai e ceva ce trebuie să știi.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Ce?
— Nu știam cine ești înainte să mă oprești în seara aceea.
Am rămas tăcută.
— Dar după ce ne-am întâlnit a doua oară, te-am căutat pe internet.
— De ce?
— Pentru că o femeie necunoscută tocmai îmi propusese să mă căsătoresc cu ea. Voiam să știu dacă exiști cu adevărat.
— Și ai aflat despre familia mea.
— Da.
— Despre bani?
— Am aflat că tatăl tău are afaceri. Nu știam ce avere are și nu m-a interesat.
— Dar nu mi-ai spus nici asta.
— Nu.
— Mai există ceva?
— Nu.
— Ești sigur?
— Da.
— Atunci pleacă.
A plecat.
Problema era că povestea nu mai putea rămâne între noi.
Părinții mei au aflat după mai puțin de două săptămâni.
Nu de la Dan.
De la mine.
Tata mă întrebase de ce Dan nu mai venea duminica.
M-am săturat să mint.
Le-am spus tot.
De unde îl cunoscusem.
De ce îi propusesem căsătoria.
Cum începuse.
Mama a rămas cu mâna peste gură.
Tata s-a ridicat de la masă.
— Tu ai luat un necunoscut de pe stradă și te-ai căsătorit cu el ca să ne păcălești?
— Da.
— Ai idee cât de iresponsabil este?
— Acum am.
— Și tu crezi că asta e amuzant?
— Nu.
Tata s-a plimbat prin sufragerie.
— Ai transformat căsătoria într-o glumă doar ca să pui mâna pe moștenire.
Asta m-a lovit.
— Nu pentru moștenire am făcut-o.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că voiam să vă arăt că nu puteți decide cu cine și când mă mărit.
— Și ne-ai arătat ce? Că ești dispusă să-ți distrugi viața ca să ne faci în ciudă?
N-am răspuns.
Pentru că, într-o anumită măsură, avea dreptate.
Doar că nici el nu era nevinovat.
— Eu am făcut o prostie, am spus. Dar ultimatumul vostru a fost tot o prostie.
— Nu compara.
— Ba compar.
Tata s-a oprit.
— Atunci să fie foarte clar. Dacă ai făcut toată mascarada asta pentru bani, ai făcut-o degeaba.
Mama s-a întors spre el.
— Mircea…
— Nu. Vrea să fie independentă? Perfect. Va fi.
M-am uitat la el.
Cu câteva luni înainte, propoziția aceea m-ar fi înfuriat.
Acum, pentru prima dată, nu.
— Bine.
Tata a clipit.
— Ce?
— Bine. Nu vreau nimic.
— Irina, nu vorbi la nervi.
— Nu vorbesc la nervi.
M-am ridicat.
— Păstrați tot. Cheltuiți-l. Donați-l. Lăsați-l cui vreți. Dar nu mai puneți niciodată un termen-limită pe viața mea.
Mama a început să plângă.
Tata nu m-a oprit când am plecat.
Dan a stat aproape o lună într-o garsonieră închiriată din primul salariu primit de la noul serviciu.
Nu ne-am împăcat spectaculos.
Nu a venit cu trandafiri.
Nu mi-a cumpărat diamant.
Nu și-a recuperat peste noapte vreo avere.
Procesul lui abia începea și avocatul îi spusese clar că putea dura mult și că rezultatul nu era garantat.
Într-o seară m-a sunat.
— Putem să bem o cafea?
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
Dan arăta diferit față de omul pe care îl găsisem lângă supermarket.
Dar nu pentru că purta costum.
Purta aceeași geacă simplă.
Doar că stătea drept.
— Am găsit o garsonieră mai bună, mi-a spus.
— Felicitări.
— Și am primit contract pe șase luni la serviciu.
— Asta chiar e bine.
A zâmbit.
Apoi s-a făcut liniște.
— Avocatul a depus actele.
— Și?
— Radu contestă tot.
— Te așteptai la altceva?
— Nu.
A învârtit ceașca între palme.
— Irina, nu vreau să mă întorc în apartamentul tău pentru că n-am unde locui.
Am ridicat ochii.
— Atunci de ce vrei?
— Pentru că mi-e dor de tine.
Am tăcut.
— Și dacă procesul tău se termină prost?
— Mă duc luni la serviciu.
— Dacă nu recuperezi firma?
— Nu recuperez firma.
— Dacă tata nu-mi lasă nimic?
Dan a zâmbit puțin.
— Asta chiar ar simplifica lucrurile.
Am râs înainte să mă pot opri.
Era prima dată după multe săptămâni.
Nu i-am spus să vină acasă în seara aceea.
Ne-am mai văzut.
Am vorbit despre lucrurile pe care nu le spuseserăm.
Eu am recunoscut că îl transformasem inițial într-o piesă într-un război cu părinții mei.
El a recunoscut că, după ce viața lui începuse să se repare, ascunsese adevărul fiindcă îi convenea să rămână omul despre care eu nu puneam prea multe întrebări.
Nu ne-am iertat într-o singură conversație.
Dar am început din nou.
După aproape trei luni, Dan a venit într-o seară la apartament.
Avea rucsacul pe umăr.
Același.
L-a lăsat lângă ușă.
— Încă îl mai ai? am întrebat.
— Da.
— De ce?
S-a uitat la el.
— Ca să nu uit cât de repede poți ajunge să crezi că nu mai ai nimic.
Am deschis ușa mai larg.
— Și acum ce ai?
S-a uitat la mine.
— Un serviciu. O garsonieră pe care trebuie s-o plătesc până la sfârșitul lunii. Un proces care probabil o să-mi mănânce nervii câțiva ani.
— Sună minunat.
— Și o soție, dacă mă mai vrea.
Am rămas câteva secunde în prag.
Când îi propusesem căsătoria, crezusem că eu eram cea care avea ceva de oferit și el era omul care nu avea nimic.
Între timp aflasem că amândoi veniserăm în căsnicia aceea cu câte o minciună.
Eu îl folosisem ca să-mi sfidez părinții.
El își ascunsese viața de dinainte pentru că îi era rușine de omul în care ajunsese.
Am luat rucsacul de lângă ușă.
— Nu-l despacheta încă.
Dan a ridicat o sprânceană.
— Asta e de bine sau de rău?
— Înseamnă că de data asta nu ne mai prefacem că suntem căsătoriți.
Am pus rucsacul în hol.
— Vedem dacă putem să fim.