CONTINUAREA – Operația a durat aproape șase ore.
Când m-am trezit la Terapie Intensivă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să întind mâna după telefon.
Un singur mesaj.
De la Mihai.
O fotografie cu el și mama lui pe promenada din Nisa.
„Totul a decurs bine? Noi tocmai ieșim la cină. Vorbim mâine. 😘”
Am închis ecranul.
În clipa aceea am înțeles că nu mai aveam nimic de salvat.
Nu căsnicia.
Nu iubirea.
Doar respectul pentru mine însămi.
După externare nu m-am întors acasă.
Avocatul găsise deja un apartament mobilat, iar cea mai bună prietenă a mea, Irina, s-a mutat câteva zile la mine, până când am început să mă pot descurca singură.
Între timp, contabilul firmei și avocatul pregăteau toate documentele.
Firma fusese înființată înaintea căsătoriei, pe numele meu.
Casa fusese cumpărată aproape integral din banii obținuți după vânzarea apartamentului moștenit de la părinții mei.
Mihai nu se interesase niciodată de acte.
Avea încredere că eu rezolv totul.
Iar eu chiar rezolvasem.
Doar că acum… în favoarea mea.
În a șaptea zi, telefonul a sunat.
— Iubito, aterizăm peste două ore! Ne-ai făcut ceva bun de mâncare? Mama vrea sarmale.
Am zâmbit.
— Nu cred că o să vă placă surpriza.
— Ce surpriză?
— Vei vedea când ajungi.
A râs.
— Știam eu că te-ai liniștit.
Am închis fără alte explicații.
La ora șase seara, camera soneriei mi-a trimis notificarea.
Mihai și Doina erau în fața porții.
El apăsa insistent pe interfon.
Mama lui bombănea nervoasă.
— De ce nu răspunde?
După câteva secunde, am ieșit pe terasă.
— Bună seara.
Mihai a zâmbit.
— În sfârșit!
A încercat să introducă cheia.
Nu mergea.
A încercat din nou.
Nimic.
— Ce s-a întâmplat?
— Am schimbat toate încuietorile.
Fața lui s-a albit.
— Cum adică?
— Exact cum ai auzit.
Doina a izbucnit prima.
— Alina! Ai înnebunit?
— Nu.
— Deschide imediat!
— Nu mai locuiți aici.
Mihai a început să râdă.
Un râs nesigur.
— Hai, gata cu glumele…
Am coborât încet treptele.
În mână aveam un dosar.
— Nu glumesc.
I-am întins plicul.
L-a desfăcut.
Înăuntru era cererea de divorț.
Și notificarea prin care îi încetam orice calitate de administrator al firmei.
— Ce-i asta?
— Noua mea viață.
Doina mi-a smuls aproape dosarul din mână.
— Tu nu poți face asta!
— Ba da.
— Mihai a muncit pentru firma asta!
Am privit-o liniștită.
— A muncit. Dar firma este a mea.
Casa este în mare parte a mea.
Conturile firmei sunt blocate până la finalizarea procedurilor.
Iar de mâine altcineva îi preia atribuțiile.
Mihai mă privea de parcă nu mă mai văzuse niciodată.
— Pentru… o vacanță faci toate astea?
Am clătinat încet din cap.
— Nu.
Pentru că, atunci când aveam cea mai mare nevoie de soțul meu, el a ales plaja.
Pentru că mama ta a decis că o vacanță este mai importantă decât operația mea.
Și pentru că tu ai fost de acord.
S-a apropiat un pas.
— Alina… putem vorbi…
— Am încercat înainte de operație.
Acum vorbești cu avocatul meu.
O săptămână mai târziu, actele de divorț erau deja pe rol.
Mihai m-a sunat de zeci de ori.
Mi-a trimis flori.
Scrisori.
Mesaje.
„Am greșit.”
„Mama m-a influențat.”
„Mai dă-mi o șansă.”
Nu i-am răspuns niciodată.
Peste câteva luni, recuperarea mea era aproape completă.
Într-o dimineață am primit un mesaj de la o fostă colegă.
„L-am văzut pe Mihai. Lucrează la o reprezentanță auto. Pare schimbat.”
Am citit mesajul.
L-am șters.
Și mi-am văzut de ziua mea.
Nu mai simțeam nici ură.
Nici dor.
Uneori, un om nu te pierde în ziua în care pleacă.
Te pierde în ziua în care dovedește că, atunci când viața te pune la încercare, nu alege să rămână lângă tine.
Iar eu, după paisprezece ani de căsnicie, am înțeles că cea mai importantă operație nu fusese cea pe inimă.
Ci aceea prin care mi-am scos din viață omul care încetase de mult să-mi mai fie sprijin.