CONTINUAREA – În clipa în care am deschis ușa, am rămas nemișcat.
În mijlocul sălii stătea Alex.
Dar nu era singur.
În jurul lui se aflau aproape douăzeci de adolescenți.
Băieți și fete.
Unii îi erau colegi de clasă.
Alții erau prieteni ai Ioanei.
Toți aveau capetele rase.
În mijlocul lor, Ioana zâmbea.
Ținea o eșarfă în mâini.
Pentru prima dată de la începerea tratamentului, nu o mai purta pe cap.
Mama Ioanei mi-a șoptit:
— Totul a pornit de la Alex.
Am privit spre fiul meu.
Nu înțelegeam nimic.
— După ce s-a ras în cap, aseară a scris un mesaj colegilor.
Mi-a întins telefonul.
Pe ecran apăreau cuvintele lui.
„Ioana spune că îi este rușine să-și dea jos baticul, pentru că toți se uită la ea. M-am gândit că, dacă mâine vor exista mai mulți copii fără păr decât cu păr, poate nu se va mai simți diferită. Nu vă cer nimic. Dar dacă cineva vrea să fie alături de ea, eu voi fi la ora zece în fața frizeriei.”
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Au venit?
Mama Ioanei a zâmbit.
— La ora zece erau doi.
La zece și jumătate erau șase.
Până la prânz, aproape douăzeci.
Nimeni nu i-a obligat.
Nimeni nu i-a rugat.
Au ales singuri.
În acel moment, Ioana s-a apropiat încet de Alex.
Cu mâinile tremurânde și-a desfăcut baticul.
L-a împăturit încet și l-a așezat pe masă.
În salon s-a făcut liniște.
Alex i-a zâmbit.
— Vezi?
Nu ești singură.
Ioana a început să plângă.
Nu încerca să-și ascundă lacrimile.
— De când am început tratamentul, evitam să mă uit în oglindă. Astăzi… pentru prima dată… nu-mi mai este rușine de cum arăt.
O asistentă și-a șters discret ochii.
Un medic s-a apropiat de mine.
— Lucrez aici de peste douăzeci de ani. Medicamentele tratează boala. Dar există gesturi care tratează sufletul. Astăzi am văzut unul dintre ele.
În următoarele zile, vestea s-a răspândit prin tot liceul.
Nu pentru că Alex ar fi căutat atenție.
Din contră.
A refuzat orice interviu.
Când directorul l-a felicitat în fața întregii școli, a spus doar atât:
— N-am făcut nimic special. Dacă eram eu în locul Ioanei, aș fi vrut să nu mă simt singur.
Directorul a zâmbit.
— Tocmai asta este ceva special.
În lunile care au urmat, tratamentul Ioanei a continuat.
Au fost zile bune.
Au fost și zile foarte grele.
Dar niciodată nu a mai intrat singură pe ușa spitalului.
În fiecare săptămână, colegii veneau pe rând să o viziteze.
Îi aduceau teme.
Jocuri.
Cărți.
Și, mai ales, râsete.
Un an mai târziu, medicii le-au dat vestea pe care o așteptaseră atât de mult.
Tratamentul își făcuse efectul.
Boala intrase în remisie.
În prima zi în care s-a întors la liceu, Ioana a pășit emoționată pe poartă.
Părul începuse să-i crească din nou.
Nu mai purta nici batic, nici perucă.
Curtea era plină de colegi.
Când au văzut-o, au început să aplaude.
Alex a mers spre ea și i-a întins un buchet mic de margarete.
— Îți amintești ce ți-am promis?
Ioana a zâmbit printre lacrimi.
— Că frumusețea mea nu a fost niciodată în părul meu.
— Exact.
Astăzi o văd și cei care nu au înțeles-o atunci.
Privindu-i, am înțeles că oamenii nu pot lua asupra lor boala altcuiva.
Dar pot face ceva la fel de important.
Pot avea grijă ca nimeni să nu fie nevoit să lupte singur.
Iar în ziua aceea am fost mai mândru de fiul meu decât în toate celelalte șaptesprezece aniversări ale lui la un loc.