CONTINUAREA – Câteva minute mai târziu opream în fața blocului Emmei.
Nu-mi răspundea la telefon.
Ușa apartamentului era întredeschisă.
Am intrat cu inima cât un purice.
Emma stătea pe podeaua din sufragerie.
Avea ochii umflați de plâns.
În jurul ei erau cutii de carton, jucării împrăștiate și haine aruncate în grabă.
Luca plecase.
Definitiv.
— Mamă… am greșit, a șoptit fără să mă privească.
M-am așezat lângă ea.
N-am întrebat nimic.
Am luat-o pur și simplu în brațe.
A plâns aproape zece minute fără să poată spune un cuvânt.
Abia după aceea a reușit să vorbească.
— Credeam că Alex o să te schimbe… că o să te îndepărteze de noi… că o să rămân singură.
Am mângâiat-o pe păr.
— Și acum?
Și-a șters lacrimile.
— Acum eu sunt cea rămasă singură.
Mi-a povestit că, în ultimele luni, Luca devenise tot mai absent.
Lucra până târziu.
Pleca des.
În cele din urmă îi mărturisise că se îndrăgostise de altcineva și că nu mai voia să continue căsnicia.
— Toată furia pe care am avut-o față de Alex… trebuia să o am față de omul de lângă mine, a spus ea printre suspine.
Am rămas câteva clipe în tăcere.
— Vino acasă, i-am spus.
S-a uitat surprinsă la mine.
— După tot ce ți-am făcut?
Am zâmbit trist.
— Emma… o mamă nu încetează să fie mamă doar pentru că fiica ei a greșit.
A izbucnit din nou în plâns.
În aceeași seară, Alex a venit să ne ajute să mutăm lucrurile.
Nu a pomenit nici măcar o dată despre felul în care fusese tratat.
A ridicat cutii.
A montat pătuțul lui Andrei în camera de oaspeți.
A reparat o ușă care nu se mai închidea bine.
La un moment dat, Emma s-a apropiat de el.
Ținea privirea în pământ.
— Alex…
El s-a întors.
— Da?
— Îmi pare rău.
Foarte rău.
Am spus despre dumneavoastră lucruri pe care nu le meritam.
Alex a zâmbit liniștit.
— Știu.
Emma a ridicat mirată privirea.
— Știați?
— Un om care a trecut prin război învață repede să recunoască frica.
Tu nu mă urai.
Îți era teamă să nu o pierzi pe mama ta.
Lacrimile au început din nou să-i curgă.
— Și totuși v-am rănit.
Alex a făcut un pas spre ea.
— Atunci hai să nu mai pierdem timpul privind în urmă.
Hai să construim ceva mai bun.
În clipa aceea, Andrei, care se juca pe covor, a alergat spre Alex și i-a întins un camion de jucărie.
— Bunicule… vii să te joci?
Emma a rămas nemișcată.
Alex s-a aplecat și a luat băiețelul în brațe.
— Cu mare plăcere.
În sufragerie s-a auzit pentru prima dată, după multe luni, râsul tuturor.
Au trecut aproape doi ani.
Emma și-a refăcut viața încet.
Și-a găsit un serviciu nou.
Andrei merge acum la grădiniță.
Iar în fiecare duminică ne adunăm cu toții la masa din casa noastră.
Alex pregătește grătarul.
Eu și Emma gătim împreună.
Iar Andrei aleargă prin curte strigând când la mine, când la el.
Într-o seară, după ce nepotul adormise, Emma mi-a luat mâna.
— Mamă…
— Da?
— Toată viața am crezut că, dacă vei iubi pe altcineva, mă vei iubi mai puțin pe mine.
Am zâmbit.
— Și acum?
Mi-a strâns mâna.
— Acum știu că iubirea unei mame nu se împarte.
Se înmulțește.
Am privit spre Alex, care aduna farfuriile de pe masă și râdea împreună cu Andrei.
Atunci am înțeles că, după ani întregi în care trăisem doar pentru alții, Dumnezeu nu-mi luase familia.
Mi-o dăruise încă o dată.
Doar într-o formă diferită.