Continuarea poveștii – Drumul spre casă mi s-a părut mai lung decât plecarea.
Tot timpul m-am întrebat ce putea fi atât de important încât Ioan să-mi spună că trebuia să aflu adevărul cu douăzeci de ani în urmă.
Când am deschis ușa apartamentului, el mă aștepta în sufragerie.
Pe masă era o cutie veche de carton.
Am recunoscut-o imediat.
O primisem de la mama după ce murise tata.
Nu o mai deschisesem de ani întregi.
Ioan o privea în tăcere.
— Am găsit-o când căutam instalația de Crăciun prin pod, spuse încet.
— Era ascunsă în spatele unui dulap.
M-am apropiat.
Înăuntru erau albume, scrisori și câteva plicuri îngălbenite.
Deasupra tuturor se afla unul pe care scria doar atât:
„Pentru Evelina.”
Scrisul era al tatălui meu.
Am simțit cum mi se înmoaie picioarele.
— Nu l-am deschis, spuse Ioan.
— Am vrut să fii tu prima.
Am desfăcut cu grijă plicul.
Înăuntru erau câteva pagini scrise de mână.
„Dacă citești această scrisoare, înseamnă că eu nu mai sunt.
Știu că toată viața ai avut grijă de ceilalți.
Mai întâi de mama.
Apoi de mine.
Apoi de copii.
Dar te rog să nu faci greșeala pe care am făcut-o eu.
Am amânat mereu lucrurile care mă făceau fericit.
Am spus că o să călătoresc după pensie.
Că o să învăț să pictez când voi avea timp.
Că voi trăi mai târziu.
Iar acel «mai târziu» nu a mai venit niciodată.
Să nu lași viața să treacă doar pentru că totul este liniștit.
Omul nu moare când i se oprește inima.
Moare atunci când încetează să mai viseze.”
Lacrimile îmi cădeau pe hârtie.
Nu-mi aminteam să-l fi văzut vreodată pe tata vorbind atât de deschis.
La sfârșitul scrisorii mai era un rând.
„Promite-mi că vei face măcar un lucru nebunesc înainte să împlinești cincizeci de ani.”
Am ridicat privirea spre Ioan.
Și l-am văzut plângând.
Pentru prima dată în douăzeci și trei de ani.
— De ce n-am văzut scrisoarea asta până acum? am întrebat.
Ioan oftă adânc.
— Mama ta a pus-o în cutie și a uitat de ea.
Am descoperit-o abia ieri.
Am tăcut amândoi minute întregi.
Apoi el s-a apropiat.
— Știi ce mi-am dat seama când ai plecat?
L-am privit în tăcere.
— Că și eu trăiam la fel ca tine.
Mergeam la serviciu.
Veneam acasă.
Dormeam.
Și numeam asta viață.
Dar, de fapt… doar existam.
Mi-a luat mâna.
— Hai să nu mai așteptăm pensia.
Hai să nu mai spunem „la anul”.
Hai să trăim acum.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Și de unde începem?
Ioan a râs pentru prima dată după multe zile.
— Din locul în care ne-am îndrăgostit.
Două săptămâni mai târziu eram din nou pe aceeași faleză unde, cu douăzeci și trei de ani înainte, promiseserăm că vom vedea lumea împreună.
Nu mai aveam douăzeci de ani.
Ridurile nu dispăruseră.
Nici părul alb.
Dar, pentru prima dată după foarte mult timp, nu mă mai simțeam bătrână.
Mă simțeam vie.
În acea seară am făcut o listă.
Nu cu facturi.
Nu cu cumpărături.
Ci cu vise.
Dans.
Italia.
Cursuri de fotografie.
Drumeții.
O excursie cu rulota.
Și primul răsărit văzut împreună în fiecare vară.
Am înțeles atunci că tinerețea nu pleacă atunci când apar ridurile.
Pleacă doar atunci când încetezi să mai crezi că mâine poate fi diferit de ieri.
Iar eu hotărâsem că, de acum înainte, fiecare dimineață va avea dreptul să mă surprindă.