Continuarea poveștii – Trei zile am încercat să mă conving că exagerez.
Că sunt doar sensibilă.
Că trecutul nu poate concura cu prezentul.
În a patra dimineață, Leo a intrat în bucătărie cu telefonul în mână.
Părea entuziasmat.
— Am o veste bună.
Am ridicat privirea din ceașca de cafea.
— Mama a vorbit cu părinții Clarei.
Vin câteva zile în București.
M-am gândit că ar putea sta la noi.
Am crezut că nu auzisem bine.
— La noi?
— Da.
Doar o săptămână.
Să nu mai cheltuie bani pe hotel.
L-am privit lung.
— Leo… vorbești despre părinții fostei tale soții.
— Și?
— Și vrei să locuiască în apartamentul meu?
A ridicat din umeri.
— Emma, sunt oameni extraordinari.
Ne înțelegem foarte bine.
Nu văd unde este problema.
Am închis ochii pentru câteva secunde.
Nu era vorba despre ei.
Era vorba despre faptul că nimeni nu mă întrebase dacă sunt de acord.
În seara următoare au venit.
Mariana, soacra mea, îi îmbrățișa de parcă făceau parte din aceeași familie.
De fapt…
Chiar făceau.
Doar că eu nu făceam parte din ea.
La cină s-a vorbit aproape exclusiv despre Clara.
— Ții minte excursia voastră în Grecia? întreba fostul socru.
— Ce frumos dansați la nuntă, completa soacra mea.
— Clara gătea cel mai bun cozonac, spunea altcineva.
Leo zâmbea.
Râdea.
Completa amintirile.
Eu stăteam la capătul mesei și simțeam că dispar încet.
În propria mea casă devenisem spectator.
M-am ridicat.
— Mă scuzați.
Mă doare capul.
Nimeni nu a încercat să mă oprească.
Dimineața, înainte să plec la serviciu, l-am așteptat pe Leo în bucătărie.
— Când mă întorc în seara asta, părinții Clarei nu mai sunt aici.
El a lăsat ceașca pe masă.
— Emma…
Nu putem face asta.
Abia au venit.
— Putem.
Pentru că aceasta este casa mea.
Și nu mai accept ca locuința mea să fie muzeul căsniciei tale anterioare.
— Exagerezi.
— Nu.
Doar m-am săturat.
A oftat.
— Mama se va supăra foarte tare.
L-am privit calm.
— Atunci hotărăște-te.
Soția ta…
sau trecutul tău.
Am plecat.
Când m-am întors seara, apartamentul era liniștit.
Oaspeții plecaseră.
Leo stătea singur în sufragerie.
Nu s-a uitat la mine.
— Mama spune că ai umilit-o.
— Nu.
Am pus doar o limită.
Au trecut câteva luni.
Am încercat să mergem mai departe.
Dar Clara continua să apară între noi.
În conversații.
În comparații.
În amintiri.
Până într-o zi.
Când am găsit în cutia poștală un plic alb.
Înăuntru era o fotografie.
Leo și Clara în ziua nunții lor.
Pe spatele fotografiei scria doar atât:
“Unele locuri nu pot fi ocupate niciodată.”
Am recunoscut imediat parfumul.
Era același pe care Clara îl purta mereu.
Am așteptat să vină Leo acasă.
I-am pus fotografia în față.
Fața i s-a albit.
— Emma… nu știu cine…
— Ba da.
Știi.
Ai lăsat ușa trecutului deschisă atât de mult, încât acum trecutul a intrat în casa noastră.
A încercat să-mi ia mâna.
Am tras-o înapoi.
— Nu Clara este problema.
Nici mama ta.
Problema este că niciodată nu m-ai făcut să simt că eu sunt femeia pe care ai ales-o.
M-ai iubit…
dar ai continuat să trăiești printre amintiri.
Am scos verigheta.
Am așezat-o lângă fotografie.
— Dacă încă ai nevoie de trecut ca să fii fericit, nu are rost să mă ții captivă în el.
Am plecat în dimineața următoare.
A trecut aproape un an.
În sufrageria noului meu apartament nu există fotografii care dor.
Nu există comparații.
Nu există fantome.
La ultima mea aniversare mi-am cumpărat singură un tort.
Cu miere.
Exact așa cum îmi place.
Am aprins o singură lumânare și am zâmbit.
Nu pentru că eram singură.
Ci pentru că, pentru prima dată după mult timp, nimeni nu mai încerca să mă transforme în înlocuitoarea altei femei.
Și am înțeles un lucru simplu.
Nu poți construi o căsnicie nouă într-o casă în care trecutul este tratat ca un oaspete de onoare.