Partea 2-a, continuarea povestii – Prima cursă în Germania mi-a schimbat viața.
Șapte zile am dormit în cabină, am mâncat în parcări și am învățat să manevrez un camion de patruzeci de tone prin orașe pe care nu le văzusem niciodată. Mi-a fost frică în fiecare dimineață când porneam motorul și în fiecare seară când căutam un loc unde să trag pe dreapta.
Dar am ajuns acasă fără să lovesc camionul și fără să întârzii marfa nici măcar un minut.
Patronul mi-a întins plicul cu banii.
L-am desfăcut în mașină și am rămas câteva clipe fără aer.
Era mai mult decât aducea Costel acasă într-o lună întreagă.
Tot drumul spre sat m-am gândit cum o să-i pun plicul pe masă și o să-i spun că, de acum înainte, nu vom mai trăi de pe o lună pe alta.
N-am spus nimic.
Am intrat în bucătărie, am scos plicul și l-am așezat în fața lui.
Costel s-a uitat lung la bancnote.
— Ce-i asta?
— Plata pentru cursă.
A început să numere banii.
Cu fiecare bancnotă pe care o întorcea, chipul i se schimba.
Nu era bucurie.
Era altceva.
— Atât ai câștigat?
— Atât.
— Într-o singură săptămână?
Am dat din cap.
A împins plicul spre mine și s-a ridicat brusc de la masă.
— Nu-mi place deloc povestea asta.
— Ce poveste?
— O femeie nu câștigă atâția bani conducând un camion.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
I-am întins fluturașul de salariu.
L-a citit de două ori.
N-a mai spus nimic.
A ieșit în curte și a rămas acolo până târziu în noapte.
Din ziua aceea au început certurile.
Nu pentru bani.
Banii îi cheltuiam împreună. Am plătit mai repede ratele, am schimbat acoperișul care curgea și, încet, casa noastră începea să arate așa cum visasem amândoi.
Dar Costel nu suporta altceva.
La bar nu mai râdeau de mine.
Râdeau de el.
Îi spuneau în glumă că trăiește din salariul nevestei.
Iar fiecare vorbă îl lovea mai tare decât voia să recunoască.
Cel mai greu mi-a fost când a venit într-o zi Larisa de la școală cu ochii în lacrimi.
— Mamă… colegii au spus că doar bărbații conduc TIR-uri. Au râs de mine.
Am tras mașina pe dreapta și am luat-o de mână.
— Știi ce fac eu în fiecare dimineață la cinci?
A dat din cap că nu.
— Pornesc singură un camion cât casa asta și îl duc mii de kilometri prin ploaie și prin munți. Mi-e frică de fiecare dată. Dar îl aduc înapoi întreg. Nu pentru că sunt mai puternică decât alții. Ci pentru că nu renunț.
Larisa m-a privit câteva clipe.
— Și chiar nu ți-e frică?
Am zâmbit.
— Ba da. Curajul nu înseamnă că nu ți-e frică. Înseamnă că mergi mai departe chiar și atunci când îți este.
Au trecut lunile.
Casa noastră s-a schimbat încet.
Am pus geamuri noi, am reparat acoperișul și am făcut, în sfârșit, baie în casă.
Într-o sâmbătă m-am întors dintr-o cursă și am intrat cu camionul pe ulița satului.
În fața barului erau aceiași oameni care râseseră cândva.
Motorul a răsunat pe toată strada.
Am oprit chiar în dreptul lor.
Toți s-au întors spre mine.
N-a mai râs nimeni.
I-am salutat din cap și am băgat camionul în curte dintr-o singură manevră.
Costel mă privea din prag.
A venit încet spre mine.
— Ți-au tăcut prietenii, am spus fără urmă de răutate.
A lăsat privirea în pământ.
— Mariana… am fost prost. Când râdeam cu ei, nu mi-era rușine de tine. Mi-era rușine de mine. Credeam că oamenii o să spună că nu mai sunt bărbat dacă nevasta câștigă mai mult decât mine.
L-am privit în tăcere.
— Eu n-am vrut niciodată să te fac mai mic, Costel. Am vrut doar ca fata noastră să nu mai doarmă sub un acoperiș care curgea.
A făcut un pas și m-a îmbrățișat chiar acolo, în mijlocul curții.
Pentru prima dată după multe luni.
Din ziua aceea, când plec la cinci dimineața, Costel se trezește înaintea mea, îmi pregătește cafeaua și mă conduce până la poartă.
Iar Larisa spune astăzi, cu capul sus, că mama ei conduce cel mai mare camion din sat.
Uneori, respectul nu vine atunci când le demonstrezi altora că poți.
Vine atunci când încetezi să mai trăiești după râsetele lor.