Partea 2-a, continuarea povestii – Telefonul a sunat într-o sâmbătă dimineață, în timp ce pregăteam cafeaua.
Pe ecran apărea numele Clarei.
Am răspuns zâmbind.
— Sofia! Mulțumesc! Nu știu cum să vă mulțumesc ție și lui Leon!
— Pentru ce?
Vocea ei era atât de veselă, încât pentru o clipă am crezut că vorbește despre vreun ajutor pe care i-l dădusem în ultimele luni.
— Pentru motocicletă! Oliver este în culmea fericirii. Leon a lustruit-o toată noaptea înainte să i-o aducă. A spus că este cadoul lui pentru majorat.
Am rămas fără aer.
— Motocicleta… verde?
— Da! Frumoasă, nu? Ervin și-ar fi dorit ca băiatul să o aibă.
Telefonul mi-a alunecat aproape din mână.
Trei săptămâni înainte îmi spusese că motocicleta nu poate fi vândută pentru studiile fiicei noastre.
Acum aflăm că fusese dăruită.
Nu vândută.
Dăruită.
Seara l-am așteptat în sufragerie.
Izabela citea în tăcere lângă fereastră.
Când Leon a intrat, nici n-a apucat să-și dea jos geaca.
— Ai dat motocicleta lui Oliver?
S-a oprit o clipă.
— Da.
— Ai spus că nu putem să o vindem pentru facultatea fiicei tale.
— Oliver avea nevoie de ea.
M-am uitat lung la omul cu care împărțisem douăzeci și doi de ani de căsnicie.
— Mai mult decât Izabela?
A oftat iritat.
— Nu înțelegi.
— Explică-mi atunci.
Și-a aruncat cheile pe masă.
— Oliver este băiat. Va duce mai departe numele familiei. Are nevoie de sprijin. Izabela este doar o fată. Se va mărita într-o zi și își va face viața ei.
În pragul sufrageriei stătea Izabela.
Nu știu de cât timp asculta.
Fața îi era albă.
— Deci eu sunt… doar o fată?
Leon și-a întors privirea.
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai spus.
Fata s-a retras încet în camera ei și a închis ușa fără să trântească.
Pentru prima dată în viață, liniștea din casă m-a speriat.
În săptămâna care a urmat am trăit ca doi străini.
Leon venea târziu.
Vorbea puțin.
Evita orice discuție despre Izabela.
Într-o seară și-a uitat telefonul pe noptieră.
Nu obișnuiam să umblu prin lucrurile lui.
Dar ecranul s-a aprins.
Mesaj de la Clara.
„Te aștept. Cu tine casa nu mai pare atât de goală.”
Mai jos:
„Oliver încă vorbește despre tine. Ai grijă pe drum.”
Am simțit cum mi se răcește sângele.
Când Leon a intrat în casă, două genți îl așteptau în hol.
S-a uitat când la ele, când la mine.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că de azi înainte locuiești acolo unde îți este inima.
A râs scurt.
— Iar începi cu teatrul?
— Nu.
I-am întins telefonul.
L-a privit câteva secunde.
Fața i s-a schimbat.
— Sofia… nu este ce crezi.
— Atunci spune-mi ce este.
N-a răspuns.
A rămas tăcut.
Și tăcerea aceea mi-a spus mai mult decât orice explicație.
— Pleacă, Leon.
— Mă dai afară?
— Nu. Aleg doar să nu mai trăiesc într-o casă în care propria mea fiică valorează mai puțin decât o motocicletă și decât orgoliul unui bărbat.
A stat câteva clipe nemișcat.
Apoi și-a luat gențile.
Înainte să închidă ușa, s-a întors.
— O să regreți.
Am dat încet din cap.
— Nu cred. Cred că regret trebuia să simt cu mulți ani în urmă.
Ușa s-a închis.
În spatele meu, Izabela a venit fără un cuvânt și m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău, mamă…
— Pentru ce?
— Că din cauza mea…
I-am cuprins fața între palme.
— Nu din cauza ta.
Din cauza alegerilor lui.
Au trecut aproape doi ani.
Izabela a intrat la Facultatea de Arhitectură după ce a muncit un an și a învățat din nou pentru admitere.
Am ajutat-o cum am putut.
Nu a mai cerut niciodată nimic tatălui ei.
Din când în când auzeam vești despre Leon.
Că nu mai locuiește cu Clara.
Că afacerea îi merge prost.
Că regretă.
Într-o seară a venit la ușa noastră.
Părul îi încărunțise.
Părea cu zece ani mai bătrân.
— Pot să intru?
Izabela a deschis ușa.
L-a privit câteva secunde.
— De ce ai venit?
— Am greșit.
Fata a zâmbit trist.
— Știi care a fost cea mai mare greșeală a ta?
El a tăcut.
— Nu că ai plecat. Ci că, într-o singură propoziție, ai făcut-o pe fiica ta să creadă că valorează mai puțin doar pentru că s-a născut fată.
Leon a coborât privirea.
Nu mai avea nimic de spus.
— Îți doresc să fii bine, tată, a continuat ea. Dar noi am învățat să mergem înainte fără tine.
A închis ușa încet.
Am rămas lângă ea, privind pe fereastră cum se îndepărta încet pe alee.
Unele răni se vindecă.
Dar cuvintele rostite de un părinte rămân în suflet mult după ce omul care le-a spus a plecat.
Iar respectul pierdut nu se recâștigă prin regrete, ci prin fapte. Uneori, însă, este prea târziu.