Partea 2-a, continuarea povestii – Fața Izabelei s-a înroșit instantaneu.
— Cum îndrăznești să-mi vorbești așa?
Am lăsat încet lingura pe masă.
— Cum îndrăzniți dumneavoastră să-mi spuneți mie ce să fac după ce am muncit jumătate de zi, în timp ce Lucas și Emma au stat pe terasă?
S-a lăsat liniștea.
Până și Oliver, băiețelul nostru de cinci ani, s-a oprit din joacă și s-a uitat speriat spre adulți.
Lucas a izbucnit primul.
— Sofia, Emma este însărcinată!
— Și Clara? Și eu, acum câțiva ani? Noi n-am fost?
Emma și-a lăsat paharul pe masă.
— Eu n-am cerut nimic…
— Nu. Tu doar ai acceptat totul.
Izabela a lovit masa cu palma.
— În casa mea eu hotărăsc!
Atunci Patrick, care până atunci tăcuse, și-a împins scaunul în spate.
— Mamă… Sofia are dreptate.
Toți s-au întors spre el.
Clara l-a privit surprinsă.
— Când Clara era însărcinată, ai pus-o să spele geamurile și să culeagă vișine. Acum Emma nu poate merge nici până la magazinul din sat.
Izabela a ridicat tonul.
— Nu compara! Emma are o sarcină sensibilă!
— Doctorul i-a spus doar să nu ridice greutăți, nu să stea ca o regină, a răspuns Clara liniștită.
Lucas s-a ridicat brusc.
— Voi sunteți doar invidioase!
Marc s-a uitat când la mine, când la fratele lui.
L-am văzut ezitând.
Ca de atâtea ori.
Dar de data aceasta s-a ridicat și el.
— Nu. Sunt doar obosite.
Izabela a rămas câteva secunde fără cuvinte.
— Marc… și tu?
— Da, mamă. De ani întregi îi ceri Sofiei tot mai mult și îi oferi tot mai puțin.
Chipul Izabelei s-a întărit.
— Dacă nu vă convine, puteți pleca.
Am zâmbit trist.
— Exact asta vom face.
M-am ridicat, am luat mâna lui Oliver și am intrat în casă să ne strângem lucrurile.
Marc m-a urmat fără să spună un cuvânt.
În spatele nostru se auzeau reproșurile Izabelei și vocea lui Lucas, care încerca s-o liniștească.
Când am ieșit cu bagajele, Patrick și Clara erau deja lângă mașina lor.
— Și noi plecăm, a spus Patrick.
Izabela părea că nu înțelege ce se întâmplă.
— Pentru niște piersici distrugeți familia?
M-am întors spre ea.
— Nu pentru piersici. Pentru douăzeci de ani în care unii au fost copii, iar ceilalți servitori.
Am urcat în mașină și am plecat.
Trei săptămâni mai târziu, telefonul a sunat.
Era tatăl meu.
— Sofia, treci pe la noi în seara asta.
Vocea lui era calmă.
Dar o cunoșteam suficient de bine încât să înțeleg că se întâmplase ceva.
Când am ajuns, mașina lui Lucas era parcată în fața casei.
Dinăuntru se auzeau țipete.
— Tată, nu poți să faci asta!
Am intrat.
Lucas gesticula nervos.
Emma plângea.
Mama mea stătea într-un colț, tăcută.
Iar tata era în picioare, cu brațele încrucișate.
— Ai terminat? l-a întrebat pe Lucas.
— Nu e corect!
Tata l-a privit câteva secunde.
Apoi a spus calm, fără să ridice glasul:
— Dacă mai pui mâna pe fiica mea o dată, îți rup și cealaltă.
În cameră s-a făcut liniște.
Abia atunci am aflat că, după ce plecaserăm de la casa Izabelei, Lucas venise furios la noi acasă și o împinsese pe Clara în timpul unei certe.
Nu căzuse grav.
Dar pentru tata fusese suficient.
— În familia mea nu ridică nimeni mâna la fiicele mele, a spus el privind direct spre Lucas.
Lucas a încercat să răspundă.
N-a apucat.
— Ieși afară.
Vocea tatălui meu era atât de calmă, încât părea mai înfricoșătoare decât orice strigăt.
Lucas și Emma au plecat fără să mai spună nimic.
Au trecut aproape șase luni.
Izabela a încercat de mai multe ori să ne adune din nou la aceeași masă.
N-a mai reușit.
Marc și Patrick au început să-și viziteze părinții separat, fără obligații și fără mesele acelea în care unii munceau, iar alții erau serviți.
Într-o după-amiază, Oliver m-a întrebat:
— Mami… de ce nu mai mergem la bunica?
L-am luat în brațe și i-am zâmbit.
— Pentru că într-o familie adevărată, fiecare este iubit la fel.
Și pentru prima dată după foarte mult timp am simțit că nimeni nu mai aștepta de la mine să tac doar ca să fie liniște. Uneori, cea mai sănătoasă familie este cea în care înveți să pui limite. Iar din ziua aceea, limitele noastre au rămas acolo unde trebuiau să fie.