Partea 2a, continuarea povestii – Am rămas ascunsă după zidul acoperit cu iederă.
Vocea lui Daniel era calmă, dar emoționată.
— Sper doar să-i placă. După tot ce a trăit, merită o seară pe care să n-o uite niciodată.
O femeie a râs încet.
— Nu-ți face griji. Va fi perfect. Toți sunt pregătiți.
Am simțit cum mi se strânge inima.
„Toți?”
Despre cine vorbeau?
Am făcut încă un pas și, fără să vreau, am atins un ghiveci de ceramică.
Acesta s-a clătinat și a căzut.
Daniel s-a întors imediat.
— Elena?
Am ieșit încet dintre plante.
Nu mai avea rost să mă ascund.
— Îmi pare rău… dar ai dispărut și…
M-am oprit când am văzut cu cine vorbea.
În fața lui stătea o femeie în jur de șaizeci și cinci de ani, îmbrăcată în uniforma restaurantului.
Daniel a zâmbit.
— Elena, fă cunoștință cu Sofia. Este proprietara restaurantului.
Femeia mi-a întins mâna.
— Încântată să vă cunosc. Daniel vorbește despre dumneavoastră de câteva zile.
Am clipit surprinsă.
— Despre mine?
Daniel a oftat.
— Cred că am stricat surpriza.
M-a luat ușor de mână.
— Hai cu mine.
M-a condus spre terasa principală.
În clipa în care am ieșit afară, luminile s-au stins.
Apoi s-au aprins din nou, una câte una.
Pe terasa cu vedere spre mare erau aprinse zeci de lumânări.
Un violonist a început să cânte încet.
Chelnerii au adus un tort mic.
Pe el scria:
„Nu e niciodată prea târziu să începi din nou.”
Am rămas fără cuvinte.
Daniel s-a apropiat.
— Ți-am spus că mai am o surpriză.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Dar… de ce ai spus că nu ai mai fost niciodată aici?
A zâmbit rușinat.
— Pentru că voiam să crezi că totul este spontan. În realitate, vin aici de ani de zile. Sofia este o prietenă veche și m-a ajutat să pregătesc această seară.
Am râs printre lacrimi.
— Era cât pe ce să cred că ascunzi o altă femeie.
El a izbucnit în râs.
— La șaptezeci de ani nu mai am energia pentru secrete.
Apoi a devenit serios.
— Dar am destulă energie pentru un nou început.
A scos din buzunar o cutie mică.
Nu era un inel.
Înăuntru se afla o cheie.
— Ce este?
— Cheia apartamentului meu.
Am rămas nemișcată.
— Nu înseamnă că trebuie să te muți cu mine.
Nu înseamnă că trebuie să iei vreo decizie acum.
Înseamnă doar că, dacă vreodată te întorci în Grecia și ai nevoie de un loc în care să te simți acasă… ușa mea va fi mereu deschisă.
Am închis cutia și i-am strâns mâna.
— Știi care este cel mai frumos lucru pe care l-am învățat în săptămâna asta?
— Care?
— Că uneori, cel mai important „da” nu este cel pe care îl spui altcuiva.
Este cel pe care îl spui propriei vieți.
Daniel m-a privit zâmbind.
În dimineața următoare ne-am despărțit pe aeroport cu promisiunea că ne vom revedea.
Trei luni mai târziu, m-am întors în Grecia.
Nu pentru că aveam nevoie de o vacanță.
Ci pentru că, după o viață întreagă în care îmi fusese teamă să spun „da”, descoperisem că uneori cele mai frumoase capitole încep exact atunci când crezi că povestea ta s-a încheiat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.