Partea a 2-a, continuarea povestii – Ușa s-a deschis încet.
În prag stătea o femeie de vreo treizeci și cinci de ani, cu un copil de câțiva ani ascuns după piciorul ei.
Ne-a privit nedumerită.
— Bună ziua… îl caut pe Costel, a spus bătrâna cu un zâmbet cald. Sunt mama lui.
Femeia a rămas câteva clipe fără cuvinte.
Apoi a coborât privirea.
— Îmi pare rău…
Bătrâna și-a strâns mai tare borcanul la piept.
— Nu este acasă?
— Nu mai locuiește aici de aproape un an.
Zâmbetul i s-a stins.
— Cum… nu mai locuiește?
— S-a mutat în București. A vândut apartamentul proprietarului actual.
Am simțit cum femeia de lângă mine își pierde echilibrul.
Am prins-o de braț.
— Nu se poate… a șoptit ea. Eu… eu veneam la băiatul meu…
Vecina, auzind discuția, a ieșit pe palier.
— Dumneavoastră sunteți mama lui Costel?
Bătrâna a dat încet din cap.
— Cred că am numărul lui nou. Stați puțin…
A dispărut în apartament și s-a întors după câteva minute cu un carnețel.
Am format numărul.
Nu răspundea.
Am mai încercat o dată.
Tot nimic.
Bătrâna privea telefonul de parcă de el depindea tot.
După aproape douăzeci de minute, a sunat.
— Alo?
— Costel?
La capătul firului s-a lăsat liniștea.
— Cine este?
— Sunt… un domn care este lângă mama dumitale.
N-am apucat să termin.
— Mama?!
Vocea lui s-a schimbat instantaneu.
— Unde este? Ce s-a întâmplat?
I-am explicat pe scurt.
N-a spus decât atât:
— Vă rog… rămâneți cu ea. Vin imediat.
A ajuns după aproape o oră.
A coborât în fugă din mașină.
Când și-a văzut mama pe bancă, ținând încă borcanul în brațe, s-a oprit câteva secunde.
Parcă nu avea curaj să se apropie.
Bătrâna s-a ridicat încet.
— Măi, Costele…
Atât a putut spune.
El a îmbrățișat-o atât de strâns, încât plasele au căzut pe trotuar.
Borcanul însă nu l-a scăpat din mâini.
— Iartă-mă, mamă…
Ea l-a mângâiat pe obraz.
— De ce nu mi-ai spus că te-ai mutat?
Costel și-a șters ochii.
— Mi-a fost rușine.
M-am uitat nedumerit la el.
— De ce?
A oftat adânc.
— După divorț am pierdut apartamentul. Am stat luni întregi în chirie, apoi m-am mutat în București pentru un serviciu nou. Nu voiam să mă vadă așa. Îi spuneam că sunt ocupat… că vin eu acasă. Mereu amânam.
Bătrâna a ridicat încet borcanul.
— Eu am făcut opt ore cu trenul și am cărat brânza asta până aici ca să-ți văd fața… nu casa.
Costel a izbucnit în plâns.
A luat borcanul cu grijă.
— Tot brânza ta…
A zâmbit printre lacrimi.
— Niciunde nu are gustul de acasă.
Am rămas câțiva pași mai în spate.
Simțeam că nu mai aveam ce căuta în îmbrățișarea lor.
Înainte să plece, Costel s-a apropiat de mine.
— Vă mulțumesc.
Dacă nu erați dumneavoastră, mama ar fi rămas singură în fața blocului.
I-am strâns mâna.
— Data viitoare, nu o mai lăsa să vină fără să știe unde te găsește.
A încuviințat în tăcere.
Au urcat împreună în mașină.
Pe bancheta din spate erau cele două plase de rafie și borcanul cu brânză.
M-am uitat după ei până au dispărut.
În drum spre serviciu am scos telefonul din buzunar.
Am căutat un număr pe care îl apelam prea rar.
— Mamă?
La celălalt capăt s-a auzit imediat vocea ei veselă.
— Ce faci, mamă? S-a întâmplat ceva?
Am zâmbit.
— Nu.
Doar mi s-a făcut dor de tine.
Uneori credem că părinții vor avea întotdeauna timp să ne aștepte.
Dar adevărul este că fiecare zi în care amânăm o vizită sau un telefon este o zi pe care nu o mai putem primi înapoi.