Partea 2 – Continuarea 👉 În prima săptămână după divorț, Eleonora a făcut ceva ce nu mai făcuse de aproape douăzeci de ani.
Și-a scris numele pe o foaie albă.
Atât.
Apoi dedesubt a scris:
„Ce pot face singură?”
La început lista era aproape goală.
Preda meditații.
Traduceri.
Corectură.
Ore de limba română pentru copii.
Nu păreau lucruri importante.
Dar erau ale ei.
În următoarele luni a trimis zeci de e-mailuri și CV-uri.
A primit mai multe refuzuri decât răspunsuri.
Unii îi spuneau că nu are experiență.
Alții că este prea în vârstă pentru un nou început.
Într-o seară, o fostă colegă de facultate stabilită în Hamburg i-a scris:
— Dacă ai curaj, vino. La școala unde lucrez caută profesori pentru cursurile de limba română dedicate copiilor românilor stabiliți aici.
Eleonora a rămas cu mesajul deschis minute întregi.
A doua zi și-a întrebat copiii.
— Dacă am lua-o de la capăt într-o altă țară… ați avea încredere în mine?
Leo a fost primul care a răspuns.
— Mamă… noi am avut întotdeauna încredere în tine.
Doar că tu ai uitat să ai încredere în tine.
Cuvintele lui au făcut-o să plângă pentru prima dată după divorț.
Au trecut opt luni.
Viața nu devenise ușoară.
Dar devenise a lor.
Dimineața, Eleonora preda la școală.
După-amiaza oferea meditații.
Seara își făcea planurile pentru a doua zi.
Încet, încet, contul din bancă începea să crească.
Copiii vorbeau deja germana mai bine decât ea.
Iar într-o dimineață directorul școlii a chemat-o în birou.
— Doamnă Eleonora, vrem să vă oferim un contract permanent.
A ieșit din birou cu lacrimi în ochi.
Nu pentru salariu.
Ci pentru că, pentru prima dată după foarte mulți ani, reușise singură.
Un an mai târziu s-a întors în Cluj pentru câteva zile, să rezolve ultimele acte.
Ieșea dintr-o cafenea când a auzit o voce cunoscută.
— Lora…
S-a întors.
Era Marius.
Părea mai îmbătrânit decât și-l amintea.
A rămas câteva secunde privind-o.
— Am auzit că predai în Germania…
Ea a încuviințat.
— Da.
— Și… îți merge bine?
A zâmbit liniștit.
— Foarte bine.
El a privit spre Leo și Sofia, care râdeau câțiva metri mai încolo.
— Copiii par fericiți…
— Sunt.
A urmat o tăcere lungă.
Marius și-a coborât privirea.
— Se pare că m-am înșelat.
Eleonora nu a întrebat la ce se referă.
Știa deja.
— Ți-am spus atunci că nu te vei descurca fără mine, a continuat el încet.
Ea a zâmbit.
— Nu.
Tu ai spus asta.
Eu doar ți-am demonstrat că nu aveai dreptate.
Și-a luat copiii de mână.
Înainte să plece, s-a întors pentru o clipă.
— Știi care este diferența dintre noi, Marius?
El a ridicat privirea.
— Tu ai crezut că m-ai protejat.
De fapt, doar m-ai ținut pe loc.
Acum merg singură.
Și am ajuns mai departe decât mi-am imaginat vreodată.
A plecat fără să se uite înapoi.
În urmă cu un an ieșea din tribunal convinsă că își pierduse viața.
Acum înțelegea adevărul.
Nu pierduse nimic.
Abia începuse să o trăiască.