Partea 2 – Continuarea 👉 Toată noaptea n-am dormit.
Stăteam pe marginea patului din camera nepoților și mă uitam la valiza mea, aceeași cu care venisem „pentru câteva săptămâni”.
Nu-mi venea să cred.
Toată viața le spusesem copiilor mei:
— Tot ce am este pentru voi.
Iar ei mă crezuseră.
Atât de bine, încât uitaseră că eu încă trăiam.
Dimineața l-am sunat pe Daniel.
A răspuns grăbit.
— Mamă, sunt la muncă. Ce s-a întâmplat?
— Vreau să te întreb un singur lucru.
A tăcut.
Parcă știa deja.
— De ce ai închiriat apartamentul meu fără să-mi spui?
A oftat.
— Mamă… aveam nevoie de bani.
— Și ai crezut că nu mai am nevoie de casa mea?
— Dar locuiești la Sofia…
Am închis ochii.
— Daniel… eu doar o ajutam.
— Știu. Dar am crezut că o să mai stai acolo mult timp.
— Ai crezut… sau ai hotărât în locul meu?
Nu mi-a răspuns.
După câteva secunde a spus încet:
— Tu ai zis mereu că tot ce ai va rămâne nouă.
Am simțit că mi se strânge inima.
Da.
Așa le spusesem.
Ani întregi.
Dar niciodată nu mă gândisem că vor începe să împartă ce era al meu înainte ca eu să termin de trăit.
În următoarele zile am făcut același lucru ca întotdeauna.
Am gătit.
Am spălat.
Am dus copiii în parc.
Dar ceva se schimbase.
Nu mai eram bunica iubită.
Eram femeia care înțelesese că nu mai are un loc al ei.
Într-o dimineață, Sofia mi-a întins o listă.
— Dacă tot mergi la cumpărături, ia și astea.
Am privit foaia.
Era lungă.
Lapte.
Scutece.
Detergent.
Fructe.
Cafea.
Am ridicat încet privirea.
— Sofia…
— Da?
— Când ai fost ultima dată întrebată dacă sunt obosită?
Fiica mea a rămas surprinsă.
— Mamă… ce întrebare e asta?
— Una pe care trebuia să ți-o pun de mult.
Mi-am dus ceașca în chiuvetă.
Apoi m-am întors spre ea.
— Plec.
A râs.
— Unde?
— Nu știu încă.
Dar știu sigur că nu mai rămân aici.
— Și copiii?
— Sunt copiii tăi.
— Cum adică? Eu merg la serviciu!
— Așa mergeam și eu.
Tăcerea s-a așternut între noi.
În aceeași după-amiază am sunat-o pe Ingrid, o fostă colegă.
— Oferta ta mai este valabilă?
N-a stat nicio secundă pe gânduri.
— Vino.
Camera te așteaptă.
O să găsim și serviciu.
Peste o săptămână priveam marea pentru prima dată după mulți ani.
În fiecare dimineață deschideam ferestrele pensiunii și simțeam mirosul sărat al mării.
Munceam mult.
Dar, pentru prima dată după zeci de ani…
Munceam pentru mine.
Am pus bani deoparte.
Mi-am închiriat o garsonieră mică.
Avea o singură cameră.
O bucătărie îngustă.
Și un balcon din care vedeam apa.
În ziua în care proprietarul mi-a întins cheia, am plâns.
Nu pentru că era frumoasă.
Ci pentru că era a mea.
După aproape un an a sunat Daniel.
— Mamă… putem vorbi?
— Sigur.
Vocea îi tremura.
— Mi-am dat seama că am greșit.
N-am avut niciodată dreptul să decid ce faci cu casa ta.
În aceeași seară m-a sunat și Sofia.
Plângea.
— Mamă… îmi pare rău.
Abia acum înțeleg câte făceai pentru noi.
N-am răspuns imediat.
Apoi am spus încet:
— Vă iubesc pe amândoi.
Dar nu mă voi mai pierde niciodată pe mine ca să vă fie vouă mai ușor.
Au urmat câteva secunde de liniște.
Apoi Sofia a șoptit:
— Putem veni să te vedem?
Am zâmbit.
— Da.
Dar de data aceasta…
…veniți în casa mea, ca oaspeți.
Nu ca stăpâni.
În seara aceea am ieșit pe faleză.
Valurile loveau încet țărmul.
Țineam cheia garsonierei în buzunar și, pentru prima dată după mulți ani, am înțeles că o mamă nu încetează niciodată să-și iubească copiii.
Dar există un moment în care trebuie să înceapă să se iubească și pe ea însăși.