Partea 2 – Continuarea 👉 N-am mai mințit-o.
M-am așezat lângă patul ei și i-am spus exact ce-mi spusese medicul.
Credeam că o să plângă.
Dar mama doar a închis ochii câteva clipe, apoi a dat încet din cap.
— Bine că mi-ai spus, maică… Măcar nu mai trebuie să mă prefac că nu simt.
Din ziua aceea n-am mai fost doar mamă și fiu.
Am devenit doi oameni care știau că timpul nu mai are răbdare.
Diminețile începeau la fel.
Îi pregăteam ceaiul.
Îi pieptănam părul și îi prindeam agrafa aceea veche pe care o purta de când eram copil.
O ridicam încet pe perne și deschideam fereastra spre grădină.
Stătea minute întregi privind nucul plantat de tata.
— Ce mare s-a făcut…, șoptea.
Apoi începea să vorbească.
Și, pentru prima dată în viață, aveam timp s-o ascult.
Mi-a povestit cum l-a cunoscut pe tata la hora satului.
Cum a râs o săptămână întreagă pentru că o călcase pe picior la primul dans.
Cum pierduse un copil înainte să mă nasc eu.
Cum crezuse atunci că Dumnezeu nu-i va mai da niciodată puterea să zâmbească.
— Și după aceea ai venit tu…, mi-a spus într-o zi. Tu mi-ai lipit inima la loc.
Am simțit că în câteva luni aflam despre mama mea mai multe decât aflasem în toată viața.
Dar nu toate zilele erau senine.
Erau nopți în care durerea nu o lăsa să închidă ochii.
Stăteam lângă patul ei până dimineața.
Îi umezeam fruntea.
Îi țineam mâna.
Și mă rugam.
Eu, care ani întregi uitasem și cum începe o rugăciune.
Când îi era rușine că nu se mai poate ridica singură, încerca să-și ceară scuze.
Eu îi zâmbeam.
— Mamă… tu m-ai crescut fără să te plângi niciodată. Lasă-mă și pe mine să am grijă de tine.
Apoi mă privea și îmi spunea doar:
— Dumnezeu să-ți răsplătească.
În lunile acelea n-am câștigat niciun leu.
Am renunțat la apartamentul din Cluj.
Am trăit din economii și din puținul pe care îl aveam.
Și, culmea…
Nici măcar o clipă n-am simțit că pierd ceva.
Într-o dimineață de mai, casa mirosea a liliac.
Am deschis fereastra și soarele a intrat încet în cameră.
Mama m-a chemat cu un gest.
M-am apropiat.
Și-a ridicat cu greu mâna și m-a mângâiat pe obraz.
— Îmi pare rău, maică… Ți-am luat un an din viață.
Mi s-a rupt inima.
I-am prins mâna și am lipit-o de obrazul meu.
— Nu, mamă…
Tu mi-ai dăruit cel mai frumos an din viața mea.
Am văzut cum i-au apărut lacrimi în colțul ochilor.
A zâmbit.
Un zâmbet liniștit.
Și-a închis ochii.
Am rămas lângă ea, ținând-o de mână.
Până la ultima ei răsuflare.
După înmormântare m-am întors în Cluj.
Mi-am găsit un serviciu mult mai modest.
Avea dreptate fostul meu șef.
N-am mai câștigat niciodată salariul pe care îl aveam.
Dar nici măcar o zi nu mi-a părut rău.
Pentru că, dacă aș fi rămas la birou, aș fi câștigat bani…
…și aș fi pierdut ultimele luni din viața femeii care mi-a dăruit-o pe a mea.
Astăzi încă merg în sat.
Primăvara văruiesc casa.
Toamna adun nucile din curte.
Iar uneori mă așez pe prispa pe care, într-o dimineață, mi-am dat demisia printr-un telefon.
Privesc pe geam spre camera ei și nu simt regret.
Simt doar recunoștință.
Pentru că există decizii care îți schimbă cariera.
Și există decizii care îți lasă sufletul împăcat pentru tot restul vieții.