Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai a privit dosarul și a râs.
— Ce e asta? Altă lecție de contabilitate?
Am scos calm prima foaie.
— Nu.
Este extrasul de carte funciară.
Elena a dat ochii peste cap.
— Și ce dacă?
— Și faptul că apartamentul este doar pe numele meu.
L-am cumpărat cu doi ani înainte să ne căsătorim.
În hol s-a făcut liniște.
Alina s-a uitat când la mine, când la fratele ei.
— Stai… nu e și al lui Mihai?
Am clătinat încet din cap.
— Nu.
N-a fost niciodată.
Mihai și-a încrucișat brațele.
— Mare lucru.
Tot sunt soțul tău.
Am închis dosarul.
— Ai fost.
Fața lui s-a schimbat.
— Cum adică?
Am scos din același dosar un al doilea plic.
— În cele trei săptămâni cât ai fost plecat, am avut timp să mă gândesc.
Foarte bine.
Și fără să fiu întreruptă.
Elena făcu un pas înainte.
— Ce-ai făcut?
— Exact ceea ce trebuia să fac de mult.
I-am întins lui Mihai plicul.
L-a desfăcut grăbit.
După primele rânduri, culoarea îi dispăru din obraji.
— Ce… ce este asta?
— Cererea de divorț.
Alina rămase cu gura întredeschisă.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
Mihai ridică privirea.
— Tu divorțezi de mine pentru un credit?
Am zâmbit trist.
— Dacă încă mai crezi că este vorba despre credit, înseamnă că n-ai înțeles nimic.
Este vorba despre cei doi ani în care fiecare salariu al meu trebuia să rezolve problemele familiei tale.
Despre faptul că orice refuz devenea scandal.
Despre faptul că fiica mea trăia într-o casă în care liniștea depindea de toanele tale.
Elena încercă să mă întrerupă.
— Exagerezi!
Am ridicat calm palma.
— Nu.
Spun adevărul.
Și pentru prima dată nu-mi mai este teamă că vă supărați.
Mihai făcu un pas spre mine.
— Putem discuta.
— Am încercat.
De zeci de ori.
Tu ai preferat întotdeauna să o asculți pe mama ta.
Elena izbucni:
— Eu sunt mama lui!
— Exact.
Și de astăzi înainte veți putea locui împreună cât doriți.
Dar nu aici.
Alina își băgă telefonul în geantă.
— Hai, Mihai…
Cred că ar trebui să plecăm.
Pentru prima dată, nici măcar ea nu mai găsea o replică.
Mihai continua să privească foile.
— Nu credeam că vorbești atât de serios…
— Nici eu nu credeam că vei pleca atât de ușor când am refuzat să fac un credit.
Se uită spre Daria, care tocmai ieșise din cameră.
— Daria…
Nu vii să-l saluți pe tata?
Fetița îl privi câteva clipe.
— Tata nu pleacă atunci când nu obține ce vrea.
Tu ai făcut asta.
În ochii lui apăru ceva ce nu mai văzusem niciodată.
Rușine.
Coborî privirea.
— Îmi pare rău.
Daria răspunse simplu:
— Și mie.
Pentru că mi-ar fi plăcut să am un tată care să rămână.
Tăcerea deveni apăsătoare.
Elena îl prinse de braț.
— Hai, Mihai.
Nu are rost.
El nu se mișcă.
— Marina…
Mai putem încerca o dată?
L-am privit calm.
— În ultimele trei săptămâni am descoperit ceva foarte important.
— Ce?
— Că acasă nu înseamnă să ai un soț.
Înseamnă să ai liniște.
Și nu vreau să o mai pierd niciodată.
Am făcut un pas înapoi.
— Vă doresc sincer să vă fie bine.
Dar fără mine.
Am închis încet ușa.
De partea cealaltă nu s-a mai auzit nimic.
Nici țipete.
Nici reproșuri.
Doar pași care se îndepărtau.
Daria s-a apropiat și m-a luat de mână.
— Mamă…
Acum chiar s-a terminat?
Am zâmbit și i-am mângâiat părul.
— Da.
Acum putem începe să trăim liniștite.
Ea a zâmbit larg.
— Atunci fac eu ciocolata caldă.
Am râs.
— Dar eu pun frișca.
În timp ce în bucătărie fierbea laptele, mi-am dat seama că apartamentul nu era mai mare decât cu o lună înainte.
Dar, fără certuri, fără pretenții și fără oameni care confundau iubirea cu obligația, părea, pentru prima dată după mult timp, un adevărat cămin.