Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Maria nu a mai ridicat vocea. Nu a aruncat cu nimic. Nu a plâns.
A pus găleata goală pe podea, și-a scos telefonul din buzunar și a făcut, fără grabă, câteva fotografii. Patul răvășit. Cei doi, uzi, împietriți. Jacheta de damă din cuier, care se vedea prin ușa deschisă.
— Ce faci? a bâiguit soțul, Mihai, ștergându-și apa de pe față. Șterge alea imediat.
— Nu — a spus ea liniștită. Astea rămân.
Tânăra a apucat un cearșaf și s-a acoperit, uitându-se când la unul, când la celălalt.
— Cine e? a întrebat ea cu voce tremurândă.
Maria a zâmbit, dar era un zâmbet fără nimic cald în el.
— Sunt femeia care a plătit patul în care stai. Și apartamentul. Și, dacă te uiți bine, până și parfumul acela pe care sigur l-ai găsit pe raftul din baie.
Fata s-a albit.
— Mi-a spus că e divorțat — a șoptit ea. Mi-a spus că locuiește singur aici.
— Nu mă îndoiesc — a răspuns Maria. Îi ies bine minciunile. Am crezut și eu în ele, o lună întreagă, în timp ce îmi spălam mama pe care abia mai putea s-o ridice cineva.
S-a lăsat o tăcere grea. Mihai a deschis gura să spună ceva, dar Maria l-a oprit cu un gest scurt al mâinii.
— Nu. Acum vorbesc eu.
S-a dus la dulap, l-a deschis și a scos, de pe raftul de sus, un dosar de carton. L-a pus pe masa din bucătărie, cu aceeași liniște cu care ar fi pus o farfurie.
— Apartamentul ăsta e pe numele meu. L-am cumpărat cu banii lăsați de tata, cu doi ani înainte să ne căsătorim. Numele tău nu apare nicăieri. Am verificat de curând, ca să fiu sigură.
Mihai a rămas cu gura întredeschisă.
— De curând? Adică… știai?
— O vecină m-a sunat acum trei săptămâni. Mi-a povestit despre pantofii de damă din fața ușii. La început n-am vrut să cred. Apoi am înțeles că trebuia să văd cu ochii mei. Așa că am așteptat ziua potrivită. Și am adus și tortul, ca să fie totul complet.
A scos din sacoșă cutia cu tort și a pus-o pe masă, lângă dosar.
— Tortul tău preferat. Ăsta chiar era un cadou. Din păcate, s-a răcit.
Fata se îmbrăca deja, în grabă, adunându-și lucrurile de pe scaun.
— Eu plec — a spus ea. Nu vreau să am de-a face cu asta.
— Foarte înțelept — a spus Maria, dându-se la o parte din ușă ca s-o lase să treacă. Ai grijă pe cine crezi data viitoare când îți spune că locuiește singur.
Când ușa s-a închis în urma fetei, în apartament au rămas doar ei doi.
Mihai a încercat, atunci, singurul lucru care îi mai rămăsese.
— Maria… îmi pare rău. A fost o prostie. O greșeală. Am fost singur, am fost slab. Tu erai plecată de o lună…
— Eram plecată să-mi îngrijesc mama muribundă — l-a întrerupt ea, fără să ridice tonul. Iar tu erai atât de „singur”, încât ți-ai adus pe altcineva în patul nostru. Nu, Mihai. Nu-ți pare rău că ai făcut-o. Îți pare rău că te-am prins.
A pus pe masă a doua hârtie din dosar. Actele de divorț, deja completate.
— Le-am pregătit acum două săptămâni. Tot ce lipsește e semnătura ta.
— Nu semnez nimic.
— Atunci le depun oricum. Casa e a mea, martori am, iar fotografiile de acum zece minute vorbesc singure. Poți să alegi să pleci cu demnitate sau să pleci făcut de râs. Restul îl hotărăști tu.
Mihai s-a așezat greoi pe marginea patului ud, cu capul în mâini.
Maria n-a mai spus nimic. S-a dus în bucătărie, a pus apă la fiert și și-a făcut un ceai, ca și cum ar fi fost o dimineață oarecare. În timp ce apa fierbea, s-a uitat pe fereastră, la curtea pe care o spălase cu o zi înainte, apa aceea murdară care își găsise, în cele din urmă, cea mai bună întrebuințare.
A doua zi, s-a întors în orașul unde o aștepta mama ei.
— Ai ajuns cu bine, draga mea? a întrebat bătrâna, din pat. Ai apucat să-l vezi pe soțul tău?
Maria a zâmbit și i-a aranjat perna sub cap.
— Da, mamă. L-am văzut exact așa cum era.
Nu i-a spus mai mult. Bătrâna avea nevoie de liniște, nu de povești triste.
Peste câteva luni, divorțul a fost gata. Mihai a plecat cu două valize, exact ca omul care venise cândva în casa aceea. Fata dispăruse de mult din viața lui.
Iar Maria a rămas în apartamentul cumpărat cu banii tatălui ei, cu mama ei aproape, cu liniștea în sfârșit întoarsă acasă.
Aruncase o găleată de apă murdară peste o minciună.
Și, odată cu ea, spălase din viața ei tot ce nu mai merita păstrat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.