Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu a văzut că nu pot spune nimic.
S-a așezat lângă mine și mi-a strâns mâna.
— Mamă, am vorbit deja cu clinica din Berlin. Au analizat dosarul tău medical și spun că există o șansă. Nu mare… dar există. Și pentru mine este suficient.
L-am privit speriată.
— Dar banii, Radu? De unde?
A zâmbit slab.
— Mi-am vândut mașina.
Am rămas fără glas.
— Și am făcut un credit. Daniel, partenerul meu, m-a ajutat cu diferența. Restul îl vom găsi. Important este că tu mergi la tratament.
În clipa aceea, Andrei a intrat în cameră.
— Ai înnebunit? strigă el. Îți distrugi viitorul pentru o iluzie!
Radu s-a ridicat calm.
— Nu-mi distrug viitorul. Încerc să-mi salvez mama.
— Doctorii nici măcar nu garantează că va trăi!
— Dar nici nu spun că va muri dacă luptă.
Pentru prima dată după mulți ani, cineva mă apăra.
Două zile mai târziu eram deja în Germania.
Tratamentul a fost cumplit.
Au fost săptămâni în care nu puteam să mănânc.
Au fost nopți în care plângeam de durere.
Mi-a căzut părul.
Am slăbit aproape doisprezece kilograme.
De multe ori îi spuneam lui Radu:
— Hai să mergem acasă… nu mai pot.
El îmi răspundea mereu la fel.
— Mai rezistăm încă o zi. Doar una. Apoi mai vedem.
Și, fără să-mi dau seama, zilele au devenit săptămâni.
Într-o dimineață, medicul a intrat în salon cu un dosar în mână.
S-a uitat la mine și a zâmbit.
— Tratamentul funcționează. Tumora s-a micșorat mai mult decât speram.
Am izbucnit în lacrimi.
Radu plângea și el.
Nu de tristețe.
De ușurare.
După câteva luni, am primit cea mai frumoasă veste.
Boala intrase în remisie.
Drumul spre casă mi s-a părut mai scurt decât oricare altul din viața mea.
Când am intrat în apartament, Andrei mă aștepta în prag.
Avea privirea plecată.
— Iartă-mă… mi-a spus încet. Mi-a fost frică. Am crezut că nu mai există nicio speranță.
L-am privit câteva clipe.
— Nu lipsa speranței m-a durut cel mai tare. Ci faptul că ai renunțat la mine înainte să încercăm.
Nu a găsit niciun răspuns.
În schimb, Radu mi-a pus brațul pe umeri și a spus zâmbind:
— Mamă, de acum înainte promiți că vei avea grijă și de tine?
Am dat din cap.
Pentru prima dată în viață, am înțeles că nu sunt doar mamă, soție sau bunică.
Sunt și eu un om.
Iar viața mea merită luptată până la capăt.
Un an mai târziu, analizele au confirmat ceea ce îndrăznisem cu greu să sper.
Remisie stabilă.
În fiecare dimineață îmi beau cafeaua pe balcon și mă bucur de lucrurile pe care altădată nici nu le observam: răsăritul, ploaia, râsetele nepoților.
Iar de fiecare dată când cineva îmi spune că o șansă este „prea scumpă”, îmi amintesc de fiul meu.
Omul care nu și-a întrebat niciodată cât costă viața mamei lui.
Pentru că iubirea adevărată nu face calcule.
Ea luptă. Până la capăt.