Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Raul a mai citit o dată prima pagină.
Apoi încă o dată.
De parcă, dacă repeta suficient, cuvintele aveau să se schimbe.
— Nu se poate…
— Ce scrie acolo? a izbucnit Catrina. Dă-mi și mie!
Raul nu i-a răspuns.
Sabina s-a apropiat și i-a luat foaia din mână.
După câteva secunde, s-a așezat încet pe scaun.
Apartamentul în care locuiau nu era închiriat.
Era al Alinei.
Îl cumpărase cu aproape un an în urmă, după ce strânsese bani ani întregi și obținuse un credit pe numele ei.
Nu le spusese nimic.
Îi lăsase să creadă că plătește chirie, pentru că știa ce s-ar fi întâmplat dacă Raul și Catrina aflau adevărul.
Ar fi început să spună că locuința era „a familiei”.
Exact cum făcuseră cu salariul ei.
În plic se afla și o notificare.
Alina le acorda timp să-și găsească altă locuință.
Dar din acea dimineață nu le mai plătea cheltuielile personale, telefoanele, asigurările și toate celelalte lucruri pe care le achitase ani întregi.
Catrina a smuls foile.
— Cum adică să plecăm?! Cu doi copii unde mă duc?!
Raul și-a revenit din șoc.
— Nu ne poate da afară! Sunt tatăl ei!
Sabina îl privea în tăcere.
— Apartamentul este al ei, Raul.
— Și ce dacă? Suntem familia ei!
— Tocmai asta e problema, a spus Sabina încet.
Catrina s-a întors spre ea.
— Ce problemă?
Sabina a ridicat ochii.
— Că ne-am purtat de parcă fata asta s-a născut ca să ne întrețină.
S-a făcut liniște.
— Mamă, nu începe și tu! a izbucnit Catrina. Eu am doi copii!
— Sunt copiii tăi, Catrina.
Replica a lovit-o mai rău decât un țipăt.
— Ce vrei să spui?
— Că sora ta nu este obligată să-i crească.
Catrina a rămas cu gura întredeschisă.
Raul însă fierbea.
— Dați-mi un telefon! O sun acum!
A împrumutat telefonul unui vecin.
Alina era deja în tren când a văzut numărul necunoscut.
A răspuns.
— Alo?
Vocea tatălui ei a izbucnit imediat:
— Ce-ai făcut?!
Alina a închis ochii.
Altădată, tonul acela îi îngheța sângele.
Acum nu mai simțea nimic.
— Exact ce trebuia.
— Te întorci imediat!
— Nu.
Pentru câteva secunde, Raul a tăcut.
Probabil era prima dată când auzea acel cuvânt spus de fiica lui fără explicații.
— Alina, suntem părinții tăi!
— Știu.
— Atunci ai obligații!
— Am avut grijă de voi cinci ani.
— Și acum ne arunci în stradă?!
— Aveți timp să vă organizați. Tata poate să se întoarcă la muncă. Catrina poate să-și caute un serviciu. Iar voi puteți începe să vă plătiți singuri viața.
— Dar copiii?! s-a auzit Catrina din spate.
Alina a zâmbit amar.
— Copiii tăi au o mamă.
Catrina a început să strige.
Alina a îndepărtat telefonul de ureche.
Apoi Raul a spus ceva care a făcut-o să încremenească:
— După tot ce am făcut pentru tine, așa ne răsplătești?
Alina a privit pe geam.
— Ieri mi-ai distrus un loc de muncă pentru care am muncit ani întregi.
— Pentru familie!
— Nu, tată. Pentru confortul vostru.
Și a închis.
Pentru prima dată, nu l-a lăsat pe el să aibă ultimul cuvânt.
Când trenul a ajuns la Iași, Alina nu avea nici serviciul promis, nici certitudinea că făcuse totul perfect.
Avea doar o valiză, niște economii și libertatea pe care cu o zi înainte nu o avusese.
Dar înainte să caute chirie, a făcut ceva.
S-a dus direct la compania care îi retrăsese oferta.
Recepționista i-a spus că directorul era ocupat.
— Aștept.
A stat aproape două ore.
Când, în cele din urmă, a fost primită, Alina i-a povestit totul.
Nu a cerut milă.
— Înțeleg de ce ați retras oferta. Dar persoana care v-a sunat nu avea dreptul să vorbească în numele meu. Dacă postul este ocupat, accept. Dar vreau măcar să știți că eu nu am renunțat.
Directorul a privit-o câteva secunde.
— Tatăl dumneavoastră chiar a sunat fără acordul dumneavoastră?
— Da.
— Și ați venit până la Iași oricum?
— Da.
Bărbatul s-a lăsat pe spate.
— Așteptați puțin.
Au fost cele mai lungi zece minute din viața ei.
Când s-a întors, avea un dosar în mână.
— Postul nu a fost încă oferit altcuiva. Situația este neobișnuită, dar interviurile dumneavoastră au fost foarte bune.
A pus dosarul în fața ei.
— Dacă mai doriți postul, oferta rămâne valabilă.
Alina l-a privit fără să poată vorbi.
— Îl vreau.
— Atunci bun venit la Iași.
Abia după ce a ieșit din clădire a început să plângă.
Nu de tristețe.
De ușurare.
În următoarele săptămâni, viața ei a început să capete o formă pe care nu o mai cunoscuse.
Și-a închiriat o garsonieră mică, luminoasă.
Prima leafă a intrat în cont și, pentru prima dată după cinci ani, Alina nu a transferat aproape totul familiei.
Și-a cumpărat o rochie.
A mers singură la restaurant.
Și când a venit nota, a zâmbit.
Era ciudat să cheltuiască bani pentru ea fără să simtă vinovăție.
Acasă, lucrurile arătau cu totul altfel.
Raul și-a găsit din nou de muncă.
Nu pentru că îl convinsese cineva.
Pentru că facturile nu se plăteau cu reproșuri.
Catrina și-a înscris copiii la program prelungit și, după ani întregi, și-a căutat serviciu.
La început s-a plâns tuturor că sora ei „și-a abandonat familia”.
Dar oamenii cărora le povestea puneau aceeași întrebare:
— Și de ce trebuia sora ta să vă întrețină pe toți?
Catrina nu avea un răspuns bun.
Sabina a fost singura care nu i-a cerut Alinei bani.
Într-o seară a sunat-o.
— Alina?
— Da, mamă.
— Nu vreau nimic.
Alina a tăcut.
Era atât de obișnuită ca fiecare apel de acasă să însemne o problemă, încât aproape nu știa ce să spună.
Sabina a continuat:
— Voiam doar să-ți cer iertare.
— Pentru ce?
Vocea mamei s-a frânt.
— Pentru că am tăcut.
Alina și-a mușcat buza.
— Când tatăl tău te certa, tăceam. Când Catrina îți cerea bani, tăceam. Când tu veneai obosită și puneai salariul pe masă, tăceam. Mi-am spus că așa păstrez familia unită.
A urmat o pauză.
— Dar nu păstram familia. Te sacrificam pe tine ca să ne fie nouă mai ușor.
Alina a început să plângă în tăcere.
— Îmi pare rău, fata mea.
Nu toate rănile s-au vindecat în seara aceea.
Unele aveau nevoie de timp.
Dar era un început.
Câteva luni mai târziu, Alina s-a întors în București.
Raul era la serviciu.
Catrina se angajase la un magazin și își căuta o locuință pentru ea și copii.
Sabina împacheta ultimele lucruri.
Când Alina a intrat în camera aceea minusculă în care dormise ani întregi, a găsit-o goală.
A rămas în prag și a privit pereții.
Acolo plânsese.
Acolo își calculase salariul.
Acolo renunțase la haine, vacanțe și ieșiri pentru ca altora să nu le lipsească nimic.
Sabina s-a oprit lângă ea.
— Îți pare rău?
Alina a clătinat din cap.
— Nu.
Și chiar nu-i părea.
Pentru că înțelesese, în sfârșit, ceva ce nimeni nu o învățase:
Să-ți iubești familia nu înseamnă să le dai voie să-ți ia viața.
Iar faptul că cineva te-a crescut nu îi dă dreptul să te țină captiv pentru tot restul vieții.
În seara aceea, Alina a urcat din nou în tren spre Iași.
De data aceasta nu fugea de nimeni.
Se întorcea acasă.