Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nelu… sunt eu.
Pentru câteva secunde n-am putut să spun nimic. Trei luni.
Trei luni în care copiii mă întrebaseră unde este mama lor. Trei luni în care inventasem explicații, făcusem codițe strâmbe, arsesem mâncare, spălasem uniforme seara târziu și mă prefăcusem că totul este în regulă.
Iar acum vocea Irinei suna de parcă plecase ieri până la magazin.
— Ce vrei? am întrebat.
A tăcut puțin.
— Trebuie să mă ajuți.
Am închis ochii.
Nici „ce fac copiii?”.
Nici „sunt bine?”.
Nici măcar „mi-e dor de ei”.
— Cu ce să te ajut, Irina?
Vocea i s-a frânt.
— Robert m-a lăsat.
Am rămas cu telefonul la ureche, privind ușa camerei Deliei.
În spatele ei dormea un copil de șase ani care încă întreba în fiecare seară când se întoarce mama.
Iar mama ei mă suna pentru că o părăsise iubitul.
— Am plecat cu el la Brașov, a continuat Irina. La început a fost bine. După aceea au început certurile. Acum două zile și-a strâns lucrurile și a plecat. N-am bani suficienți, n-am unde să stau și…
— Și?
— Vreau să vin acasă.
Am simțit ceva ce nu mă așteptam să simt.
Nu furie.
Nu bucurie.
Nici măcar satisfacție.
Doar oboseală.
— Acasă unde?
— Nelu, te rog…
— Te-am întrebat ceva. Acasă unde?
A început să plângă.
— La voi. La copii. La familia mea.
Atunci mi-am amintit biletul.
„Copiii oricum țin mai mult la tine.”
— Familia ta a fost aici și acum trei luni, Irina.
A tăcut.
— Știu că am greșit.
— Nu. Ai ales.
— Eram confuză.
— Andrei avea opt ani și Delia șase. Ei ce erau?
N-a răspuns.
Mi-am trecut mâna peste față.
— Știi ce m-a întrebat Delia acum zece minute? De ce mama ei nu o sună niciodată.
La celălalt capăt s-a auzit doar respirația ei.
— Dă-mi-o la telefon.
Am privit din nou spre camera fetiței.
— Nu.
— Sunt mama ei!
Pentru prima dată, vocea Irinei s-a ridicat.
Și ceva în mine s-a rupt definitiv.
— Atunci trebuia să te porți ca mama ei.
Am închis.
În noaptea aceea n-am dormit.
Dimineața, Andrei m-a găsit în bucătărie.
— A sunat mama?
Am ridicat privirea.
Copilul acela mă cunoștea mai bine decât credeam.
— Da.
— Se întoarce?
Am ezitat.
Apoi am decis că ajunge.
Nu mai puteam construi liniștea copiilor mei din minciuni.
— Mama a plecat pentru că a vrut să fie cu altcineva. Nu a fost plecată cu serviciul. Eu v-am spus asta pentru că am crezut că vă protejez.
Andrei a rămas nemișcat.
— Deci ne-a mințit?
— Eu v-am mințit. Ea a plecat.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— De ce?
M-am ridicat și l-am strâns în brațe.
— Nu știu, băiete.
Asta era singura explicație sinceră pe care o aveam.
Deliei i-am spus mai târziu, cu alte cuvinte, cât să poată înțelege.
A plâns.
A întrebat dacă nu fusese cuminte.
Întrebarea aceea m-a sfâșiat.
— Ascultă-mă bine. Plecarea mamei nu are nicio legătură cu tine sau cu Andrei. Absolut niciuna.
În următoarele zile, Irina a sunat de zeci de ori.
N-am împiedicat-o să vorbească cu cei mici, dar am refuzat să o primesc înapoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Până într-o duminică dimineață, când soneria a sunat.
Am deschis.
Irina era în fața ușii.
Avea două valize lângă ea.
Părea mai slabă. Obosită. Fără machiaj.
Pentru o secundă am văzut femeia cu care mă căsătorisem.
Apoi am văzut valizele.
— Ce faci?
— Am venit acasă.
— Nu, Irina. Ai venit să-ți vezi copiii.
Fața i s-a schimbat.
— Nelu, nu face asta.
— Ce să nu fac?
— Nu mă pedepsi pentru o greșeală.
Am privit-o lung.
— O greșeală e când uiți o aniversare. Când spui ceva urât la nervi. Tu ți-ai făcut bagajele, ai plecat cu alt bărbat și ai lăsat pe masă un bilet în care mi-ai spus, practic, că eu mă descurc cu copiii.
— Îmi pare rău.
— Știu.
— Atunci lasă-mă să repar.
În spatele meu s-au auzit pași.
Andrei apăruse pe hol.
Irina și-a dus mâna la gură.
— Puiule…
A făcut un pas spre el.
Andrei nu s-a mișcat.
— Unde ai fost?
Irina a început să plângă.
— Mama a făcut o prostie.
— Trei luni?
N-am să uit niciodată felul în care a spus acele două cuvinte.
Fără să țipe.
Fără să plângă.
— Trei luni e o prostie?
Irina și-a plecat capul.
Apoi a apărut și Delia.
Când și-a văzut mama, a alergat spre ea.
— Mami!
Irina s-a prăbușit în genunchi și a strâns-o la piept.
Am întors capul.
Oricât de mult mă rănise femeia aceea, nu aveam dreptul să le spun copiilor ce trebuie să simtă.
Delia plângea.
Irina plângea.
Andrei stătea lângă mine și nu spunea nimic.
După aproape o oră, copiii au mers în camerele lor.
Irina și cu mine am rămas în bucătărie.
Exact lângă masa pe care găsisem biletul.
— Pot să rămân? a întrebat.
— Nu.
A început din nou să plângă.
— Nelu…
— Poți să fii mama lor. Dacă vrei cu adevărat, poți să reconstruiești relația cu ei. Dar soția mea nu mai ești.
— După paisprezece ani mă arunci afară?
Am simțit cum mi se strânge maxilarul.
— Nu eu am plecat, Irina.
A tăcut.
De data aceea n-a mai avut ce să spună.
În lunile care au urmat am divorțat.
Irina și-a închiriat o garsonieră și, spre surprinderea mea, a început să vină regulat să-i vadă pe copii.
La început, Andrei refuza să rămână singur cu ea.
Delia îi sărea în brațe, dar după fiecare vizită mă întreba:
— Mami vine și săptămâna viitoare?
Avea nevoie de luni întregi ca să creadă din nou că, atunci când mama spune „vin”, chiar vine.
Eu n-am intervenit.
Încrederea dintre ei trebuia reconstruită de Irina, nu de mine.
Iar viața noastră a continuat.
Am învățat să fac ciorbă fără să sun trei persoane să întreb ce pun în ea.
Am învățat să folosesc mașina de spălat fără să transform tricourile albe în roz.
Și, după aproape un an, am învățat în sfârșit să fac două codițe aproape egale.
Într-o dimineață, înainte de școală, Delia s-a privit în oglindă.
— Tati?
— Da?
— Acum chiar sunt drepte.
M-am uitat atent.
— Aproape.
A început să râdă.
Și Andrei a râs.
Am râs și eu.
Atunci am înțeles ceva.
În ziua în care Irina plecase, eram convins că familia mea se terminase.
Nu se terminase.
Doar se schimbase.
Mult mai târziu, într-o seară, Andrei m-a întrebat:
— Tati, tu ai iertat-o pe mama?
M-am gândit câteva secunde.
— Da.
— Și atunci de ce nu vă împăcați?
M-am așezat lângă el.
— Pentru că poți să ierți un om fără să-i mai dai voie să ocupe același loc în viața ta.
A rămas pe gânduri.
Apoi a dat din cap.
În camera alăturată, Delia striga că nu-și găsește elasticul mov.
M-am ridicat.
— Vezi? Am probleme mai importante.
Andrei a izbucnit în râs.
Au trecut doi ani de atunci.
Irina face parte din viața copiilor.
Eu nu le-am cerut niciodată s-o urască și nu le-am mai ascuns adevărul.
Iar biletul acela?
L-am păstrat multă vreme într-un sertar.
Nu știu de ce.
Poate ca să-mi amintesc cât de repede se poate schimba o viață.
Într-o zi l-am găsit întâmplător, în timp ce căutam niște acte.
L-am citit din nou:
„Copiii oricum țin mai mult la tine.”
De data asta n-am mai simțit furie.
L-am rupt și l-am aruncat.
Pentru că Irina greșise într-un singur lucru.
Copiii nu aveau nevoie să țină mai mult la unul dintre noi.
Aveau nevoie de doi părinți care să-i iubească suficient încât să nu-i transforme în arme într-o poveste de adulți.
Iar eu, în toată durerea aceea, învățasem poate cea mai importantă lecție din viața mea:
uneori familia nu este omul care promite că nu va pleca. Este omul care rămâne atunci când celălalt a plecat deja.