Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Excursia la Sibiu a fost prima dată după ani în care am stat patru zile fără să mă uit la ceas ca să văd dacă trebuie să pregătesc masa, să iau copiii sau să cumpăr ceva.
În ultima zi am început să caut chirii.
Nu voiam hotel.
Voiam casa mea.
Am găsit o garsonieră mică într-un bloc liniștit, la douăzeci de minute de Radu. Nu era luxoasă, dar avea un balcon și suficient loc pentru mine.
Am plătit garanția și prima lună.
Abia după aceea l-am sunat pe Radu.
— Mamă, când vii?
— Nu mai vin.
A tăcut.
— Cum adică?
— Mi-am închiriat o garsonieră.
— Pentru cât timp?
— Pentru mine, Radu. Nu pentru o vacanță.
Vocea i s-a schimbat.
— Și lucrurile tale?
— Vin după ele.
— Mama, nu poți face asta pentru ce a spus Cristina la nervi.
— N-am plecat doar pentru ce a spus Cristina. Am plecat și pentru ce n-ai spus tu.
A doua zi au început problemele.
Mai întâi m-a sunat Cristina.
— Ai oprit plata la internet?
— Da.
— Dar era setată din contul tău.
— Tocmai de aceea am oprit-o.
— Și electricitatea?
— La fel.
A urmat o tăcere.
— Elena, locuiai aici. Era normal să contribui.
— Am contribuit.
— Atunci de ce faci asta acum?
— Pentru că nu mai locuiesc acolo.
N-a avut ce să răspundă.
După încă două zile m-a sunat Radu.
De data aceasta nu era vorba despre facturi.
— Cu cine lăsăm copiii joi?
— Nu știu.
— Cristina lucrează.
— Și tu?
— Și eu.
— Atunci aveți nevoie de o bonă.
— Pentru doi copii costă enorm.
— Știu.
Știam foarte bine.
De aceea îi ajutasem trei ani.
— Mamă, nu poți să-i iei măcar joi?
— Nu.
— Sunt nepoții tăi.
— Exact. Nepoții mei. Nu copiii mei.
A închis supărat.
În weekend m-am dus după lucruri.
Cristina era acasă.
Radu coborâse două cutii în hol.
Gemenii erau în sufragerie cu desene animate și nu i-am implicat în discuție.
M-am dus la ei, i-am îmbrățișat și le-am spus că bunica avea o casă nouă.
Apoi Cristina m-a chemat în bucătărie.
— Chiar o să continui cu asta?
— Cu ce?
— Să ne lași baltă.
— Tu mi-ai spus să plec.
— Pentru că nu poți locui gratis într-o casă și să faci numai ce vrei.
Am scos din geantă un caiet.
Nu pentru a-i face proces.
Îmi făcusem calculele pentru mine, ca să știu ce cheltuieli puteam avea de acum înainte.
— În ultimele douăsprezece luni am plătit în medie aproape 2.700 de lei pe lună pentru cumpărături, utilități și lucruri pentru copii.
Cristina a tăcut.
— Și am stat cu gemenii cinci zile din șapte în majoritatea săptămânilor. Dacă asta înseamnă că am locuit gratis, atunci avem definiții diferite.
Radu intrase în bucătărie și auzise.
— Nu ți-a cerut nimeni să plătești atât.
M-am întors spre el.
— Corect.
Asta era partea pe care trebuia s-o accept și eu.
Ajutasem până când ajutorul devenise normalitate.
Iar apoi mă supărasem că nimeni nu-l mai vedea.
— Tocmai de aceea nu vă cer niciun ban înapoi. Dar nici nu mai plătesc.
Cristina și-a încrucișat brațele.
— Și noi ce facem acum?
— Ce făceați dacă eu nu mă mutam niciodată aici.
— Foarte simplu de spus.
— Nu am spus că este simplu.
Au angajat o bonă pentru trei după-amiezi pe săptămână.
În celelalte două zile și-au modificat programul de lucru.
Au redus comenzile de mâncare și alte cheltuieli.
După prima lună, Radu mi-a spus că abia atunci înțelesese cât făceam.
Nu i-am răspuns că ar fi trebuit să știe înainte.
Știa deja.
Cristina a rezistat mai mult.
Pentru ea, faptul că locuisem în casa lor însemna în continuare că trebuia să existe o contribuție.
Nu eram complet în dezacord.
Doar că acum contribuția mea avea limite.
Când mi-a cerut după câteva săptămâni să iau gemenii într-o sâmbătă, am întrebat:
— De la ce oră până la ce oră?
A părut surprinsă.
Înainte nu întrebam.
— De la zece la șase.
— Pot până la cinci.
— Bine.
Așa a început noua noastră relație.
Nu m-am retras din viața nepoților.
Îi luam uneori la mine.
Mergeam în parc.
Le găteam.
Îi țineam peste noapte când eu acceptam.
Dar nu mai exista presupunerea că bunica era disponibilă automat.
Cu Radu a durat mai mult.
Tăcerea lui din dimineața ultimatumului rămăsese între noi.
Într-o zi a venit singur la garsoniera mea.
S-a uitat în jur.
— Îți place aici?
— Da.
A dat din cap.
— Îmi pare rău că n-am spus nimic atunci.
— Și mie.
— Am crezut că dacă intervin, mă cert cu Cristina.
— Și ai ales să nu te cerți cu ea.
— Da.
— Doar că prețul l-am plătit eu.
A rămas tăcut.
De data aceasta, tăcerea lui nu m-a mai făcut să-mi strâng lucrurile.
Eram deja în casa mea.
Am rămas acolo.
Nu m-am mutat înapoi la ei.
Nu am reluat plățile.
Cristina și Radu și-au reorganizat viața și au început să plătească singuri casa și îngrijirea copiilor.
Eu am rămas bunica gemenilor, nu bona lor permanentă.
Iar când voiau să-i las cu mine, mă întrebau.
Nu mă anunțau.