Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, trebuie să vorbim.
Cătălin stătea pe marginea canapelei, cu coatele sprijinite pe genunchi și privirea în podea.
Pentru o clipă l-am văzut din nou la patru ani.
Exact așa făcea și atunci când spărsese ceva prin casă și nu știa cum să-mi spună.
— Spune, dragul mamei.
A tresărit ușor când a auzit cuvintele.
Poate pentru că eu le rosteam cu toată dragostea strânsă în 22 de ani, iar pentru el deveniseră aproape străine.
A inspirat adânc.
— Tu ai o viață la Torino.
N-am răspuns.
— Ai locul tău, ai prietene, cunoști oamenii de acolo… Ai trăit mai mult de douăzeci de ani acolo.
— Și?
Și-a împreunat mâinile.
— Aici lucrurile s-au așezat, mamă.
Atât.
O propoziție simplă.
Dar am înțeles imediat ce încerca să-mi spună.
— Fără mine, am completat eu.
A ridicat privirea.
— Nu vreau să sune așa.
— Dar așa este.
— Nu din vina ta.
Am zâmbit amar.
— Nici nu știu dacă mai contează a cui e vina.
Cătălin s-a apropiat puțin.
— M-am gândit că poate ți-ar fi mai ușor să te întorci la Torino. Noi putem veni să te vedem. Putem petrece sărbătorile împreună…
N-am mai auzit restul.
Mă uitam la buzele fiului meu mișcându-se și în mintea mea vedeam alte imagini.
Prima zi în Italia.
Garsoniera mică în care dormisem pe o saltea.
Prima bătrână pe care o îngrijisem.
Primul salariu din care păstrasem pentru mine doar strictul necesar și trimisesem restul acasă.
Crăciunurile petrecute singură.
Zilele de naștere la care cântasem „La mulți ani” prin telefon.
Fotografia Ioanei în rochie de mireasă pe care o privisem într-o cameră din Torino, după ce închisesem apelul.
Toate avuseseră un rost.
Cel puțin așa crezusem.
Într-o zi aveam să mă întorc.
Copiii mei aveau să fie mari, aveau să aibă vieți bune, iar eu urma să mă așez din nou la masa familiei.
Numai că masa aceea exista deja.
Și scaunul meu dispăruse.
— Mamă?
Vocea lui Cătălin m-a readus în cameră.
— Te-am supărat.
— Nu.
— Ba da.
— M-ai făcut să înțeleg ceva.
S-a uitat speriat la mine.
— Ce?
— Că am fost plecată prea mult.
— Noi știm de ce ai plecat.
— Știți cu mintea, Cătălin. Dar copilăria nu funcționează cu explicații.
A tăcut.
Nu puteam să-l urăsc.
Asta era partea cea mai grea.
Mi-ar fi fost mult mai simplu dacă băiatul meu ar fi fost nerecunoscător sau rău.
Dar nu era.
Era doar un copil care crescuse fără mama lui și devenise un bărbat care nu mai știa unde s-o așeze în propria viață.
— Mă mai gândesc, i-am spus.
— Mamă…
— Lasă-mă până mâine.
A plecat.
Am rămas singură în camera care fusese cândva a mea.
M-am întins pe canapeaua extensibilă și m-am uitat la fotografiile de pe pereți.
Copiii mei crescuseră.
Absolviseră.
Se îndrăgostiseră.
Ioana se căsătorise.
Venise Matei pe lume.
O familie întreagă se construise în timp ce eu schimbam scutece unor bătrâni străini și trimiteam bani acasă.
În noaptea aceea n-am dormit.
La un moment dat am scos din geantă un carnețel vechi.
Îl purtam cu mine de ani întregi.
Pe fiecare pagină notasem economiile.
Cât strânsesem.
Cât trimisesem.
Cât îmi mai lipsea.
Planul meu fusese să-mi cumpăr o locuință și să păstrez restul banilor pentru copii.
Am privit cifrele și mi-am pus o întrebare pe care nu avusesem niciodată curajul să mi-o pun:
Dar eu?
Eu ce mai primeam din viața pentru care muncisem?
Dimineața m-am trezit înaintea tuturor.
Am coborât în bucătărie și am vrut să fac cafea.
N-am găsit cănile.
Am deschis trei dulapuri până să dau de ele.
Am început să râd singură.
Nu știam nici măcar unde sunt cănile în casa copiilor mei și venisem convinsă că mă întorsesem acasă.
Cătălin a intrat în bucătărie câteva minute mai târziu.
Când m-a văzut, s-a oprit.
— Ai dormit?
— Aproape deloc.
— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus.
— Nu trebuie.
Am pus două cești pe masă.
— M-am hotărât.
Fața lui s-a schimbat.
Probabil credea că îi voi spune că mă întorc în Italia.
— Nu plec la Torino.
A rămas tăcut.
— Dar nici nu mă mut peste voi.
— Atunci?
Mi-am pus mâna peste geantă.
— Am muncit 22 de ani și am strâns suficient cât să-mi cumpăr ceva al meu. Un apartament mic, aici, în Roman.
— Mamă…
— Lasă-mă să termin. Ai avut dreptate aseară. Viața voastră s-a construit fără mine. Nu pot veni după 22 de ani și să pretind că totul va fi ca atunci când aveați patru și doi ani.
Mi s-a frânt puțin vocea.
— Dar nici nu mai vreau să pierd următorii 22.
Cătălin mă privea fără să spună nimic.
— O să stau aproape. Nu vă cer nimic. Nu mă bag în viața voastră. Dar dacă într-o zi Matei va vrea să-și cunoască bunica, vreau să fiu aici.
Atunci fiul meu și-a acoperit pentru o secundă fața cu palma.
Când s-a uitat din nou la mine, avea ochii umezi.
— Ești sigură?
— La 32 de ani am coborât singură într-o gară din Italia fără să știu aproape deloc limba. La 54 de ani cred că mă descurc să încep din nou în propriul meu oraș.
Pentru prima dată de când mă întorsesem, Cătălin a zâmbit cu adevărat.
Două săptămâni mai târziu am găsit apartamentul.
Etajul doi.
Două camere.
Un balcon mic care dădea spre parc.
Nu era casa mare pe care mi-o imaginasem în serile singuratice din Torino.
Dar când am primit cheia, am strâns-o în palmă și am simțit ceva ce nu mai simțisem de foarte mult timp.
Liniște.
În prima seară n-aveam nici pat.
Am dormit pe o saltea între cutii.
Și am dormit mai bine decât în multe dintre nopțile petrecute în Italia.
Nu m-am dus zilnic peste copii.
Nu le-am cerut să recupereze timpul pierdut.
Și, mai ales, nu l-am obligat pe Matei să mă accepte.
La început, când venea cu Ioana, stătea lipit de ea.
— Bunica ți-a făcut plăcintă, îi spunea Ioana.
El mă privea.
Eu puneam farfuria pe masă și nu insistam.
Într-o zi i-am făcut un avion din hârtie.
L-am lăsat pe covor lângă el.
După câteva minute l-a luat.
Data următoare a venit cu avionul în mână.
— Mai faci?
Acele două cuvinte au valorat pentru mine mai mult decât multe dintre lucrurile pe care le cumpărasem în 22 de ani.
— Facem împreună.
Am început cu avioane.
Apoi cu plăcintă cu mere.
După aceea am mers în parc.
Prima dată a ținut-o pe Ioana de mână.
A doua oară a mers lângă mine.
Într-o după-amiază mi-a pus singur mâna lui mică în palma mea.
Nu am spus nimic.
Mi-a fost teamă că, dacă vorbesc, voi începe să plâng.
Au trecut câteva săptămâni.
Într-o după-amiază stăteam pe banca din fața blocului.
Îl așteptam pe Cătălin, care promisese că îl aduce pe Matei la mine pentru câteva ore.
I-am văzut apărând de după colț.
Cătălin îl ținea de mână.
Matei vorbea întruna și lovea cu vârful pantofului pietricelele de pe trotuar.
Apoi m-a văzut.
S-a oprit.
M-am ridicat de pe bancă.
Pentru o fracțiune de secundă am revăzut copilul care se ascunsese după mama lui și întrebase cine este „doamna”.
Numai că de data aceasta Matei a scăpat mâna lui Cătălin.
Și a început să alerge spre mine.
— Bunicaaa!
Am rămas fără aer.
M-am aplecat și l-am prins în brațe.
Pentru prima dată, nu s-a retras.
Și-a pus brațele în jurul gâtului meu și a început să-mi povestească ceva despre o mașinuță pe care o adusese.
Eu nu mai auzeam aproape nimic.
Peste umărul lui l-am văzut pe Cătălin.
Stătea câțiva metri mai încolo și zâmbea.
Atunci am înțeles ceva.
Cei 22 de ani nu puteau fi recuperați.
Nu aveam să fiu niciodată mama care îl dusese pe Cătălin în prima zi de școală.
Nu aveam să mă întorc în timp să-i împletesc Ioanei părul înainte de serbare.
Nu aveam să apar, printr-o minune, în fotografiile de familie în care lipsisem.
Sacrificiul meu avusese un preț.
Și fusese mult mai mare decât crezusem.
Dar povestea mea nu trebuia să se termine acolo.
Astăzi, la masa de duminică, există un scaun în plus.
Este al meu.
Ioana a început din nou să-mi spună „mamă”.
La început îi ieșea parcă greu.
Acum vine firesc.
Cătălin mă sună uneori doar ca să mă întrebe ce fac.
Iar Matei?
Matei nu mai întreabă cine este doamna de la poartă.
Când mă vede, aleargă spre mine.
Nu am recuperat cei 22 de ani.
Poate că nu-i voi recupera niciodată.
Dar am încetat să mai număr ceea ce am pierdut și am început să am grijă de timpul care mi-a rămas.
Am plecat în Italia ca să le construiesc copiilor mei un viitor.
Când m-am întors, am descoperit că trebuia să construiesc ceva mult mai greu:
un loc pentru mine în acel viitor.