Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am recitit propoziția de trei ori.
Fiul meu fusese îndrăgostit.
Iar eu nu știusem.
Luca povestea că o cunoscuse pe Ana într-un grup online pentru tineri pasionați de fotografie. Noi locuiam în București, ea în Brașov.
La început vorbiseră despre fotografii. Apoi despre școală, muzică, familie și toate lucrurile pe care doi adolescenți ajung să și le spună când nu mai vor să închidă telefonul.
Se întâlniseră de câteva ori.
În scrisoare, Luca îmi explica de ce nu-mi spusese.
După moartea tatălui lui devenisem foarte protectoare. Iar când aflase că Ana avea o afecțiune cardiacă și ajunsese pe lista pentru transplant, se temuse să-mi mai dea încă un motiv de îngrijorare.
Apoi citisem pasajul pe care îl scrisese special pentru situația aproape imposibilă în care ne aflam:
“Nu am putut alege eu cui îi va fi dată inima mea. Ana știe asta. Mama ei știe asta. Medicii ne-au spus că nimeni nu poate promite nimic. Dacă tu citești acum scrisoarea, înseamnă că s-a întâmplat ceva ce nici eu nu puteam ști.”
Mi-am acoperit gura cu mâna.
Corina plângea lângă mine.
Mai jos, Luca scrisese:
“Dar, mamă, te rog ceva. Dacă Ana trăiește cu inima mea, nu o transforma în mine. Nu trebuie să devină fiica ta și nu-ți datorează nimic. Viața ei trebuie să rămână a ei.”
Ultimele rânduri m-au făcut să plâng din nou.
“Tu mi-ai dat 19 ani în care am știut că sunt iubit. Eu am murit. Ana a supraviețuit. Las-o să trăiască pentru ea.”
Am împăturit scrisoarea.
— Pot s-o văd?
Corina a ezitat.
— Acum este încă în recuperare. Dar, dacă Ana va dori, da.
Am respectat asta.
Nu am cerut numărul ei. Nu m-am dus la spital. Nu am încercat să aflu unde era internată.
Au trecut aproape patru luni până când Corina m-a sunat.
Ana voia să mă întâlnească.
Ne-am văzut într-un parc din București.
Era o fată firavă, cu părul prins la spate. Mergea încet, iar când m-a văzut s-a oprit.
Pentru câteva secunde doar ne-am privit.
— Îmi pare foarte rău pentru Luca, mi-a spus.
— Și mie.
A început să plângă.
Am întrebat-o:
— L-ai iubit?
— Da.
Apoi mi-a arătat fotografiile.
Luca într-o cafenea din Brașov.
Luca ținându-i umbrela.
Luca făcând o grimasă spre aparatul foto în fața Castelului Peleș.
Într-una dintre imagini, Ana îl săruta pe obraz, iar fiul meu avea zâmbetul acela larg pe care îl avea când era cu adevărat fericit.
Am râs printre lacrimi.
Descopeream o parte din viața copilului meu pe care nu o cunoscusem niciodată.
Nu i-am cerut Anei să-i ating pieptul.
Nu i-am cerut să ascult inima.
Nu voiam ca prima noastră întâlnire să fie despre organul pe care îl primise.
Câteva luni mai târziu, Ana a fost cea care a adus vorba.
Ne-am întâlnit în apropierea zilei în care Luca ar fi împlinit 20 de ani.
Ana a venit cu mama ei.
La un moment dat a scos din geantă un stetoscop.
— Mama mi-a spus că încă păstrați scrisoarea.
— O păstrez.
Mi l-a întins.
— Vreți s-o ascultați?
Mi-au început să tremure mâinile.
— Ești sigură?
Ana a zâmbit.
— Eu v-am întrebat.
Mi-a arătat unde să așez stetoscopul.
Am auzit prima bătaie.
Apoi încă una.
Și încă una.
Am închis ochii.
Pentru o secundă am vrut să spun:
“Luca.”
Dar mi-am amintit ce-mi scrisese.
“Eu am murit. Ana a supraviețuit.”
Am deschis ochii și m-am uitat la ea.
— Este puternică.
Ana a zâmbit printre lacrimi.
— Da.
Nu am devenit mama ei.
Ea nu a devenit fiica mea.
Dar am rămas în viețile una alteia.
Uneori vorbeam despre Luca. Alteori Ana îmi povestea despre facultate, prieteni, călătorii și toate lucrurile pe care voia să le facă.
Și am înțeles, în cele din urmă, de ce fiul meu insistase atât de mult asupra acelor rânduri.
Inima lui continua să bată în pieptul Anei.
Dar viața aceea nu îi mai aparținea lui Luca și nici mie.
Îi aparținea Anei.
Iar eu puteam să-mi iubesc fiul fără să-i cer fetei care primise inima lui să trăiască în locul lui.