Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi, la opt dimineața, am bătut la ușa Vioricăi.
Aș fi preferat să nu mă duc.
Dar acasă mai aveam trei copii și o chirie restantă.
Viorica mă aștepta îmbrăcată.
— Mergem.
— Unde?
— La o grădiniță. Femeia care făcea curățenie a plecat și directoarea caută pe cineva.
Nu era un loc de muncă pregătit special pentru mine. Nu mă aștepta nimeni cu contractul pe masă.
Am completat o cerere și am vorbit cu directoarea.
M-a întrebat unde mai lucrasem, dacă puteam începe devreme și ce făceam când unul dintre copii se îmbolnăvea.
La ultima întrebare am ezitat.
Asta era problema pe care n-o rezolva nicio poveste frumoasă de Crăciun.
Eram singură cu trei copii.
— Dacă lipsiți des, n-o să funcționeze, mi-a spus directoarea.
Am plecat fără nicio promisiune.
Pe drum, Viorica a încercat să mă încurajeze.
— Măcar ai venit.
— Cu “măcar” nu plătesc chiria.
A fost prima dată când i-am răspuns urât.
Mi-a părut rău imediat.
Viorica însă n-a plecat.
— Corect. Atunci hai să vedem ce putem face concret.
În zilele următoare am mers și la serviciul de asistență socială. Am aflat ce documente îmi lipseau, ce forme de sprijin puteam solicita și ce trebuia să fac în privința pensiei pentru copii.
Nimic nu s-a rezolvat peste noapte.
Și proprietarul n-a devenit brusc binefăcător.
Pe 28 decembrie a venit din nou.
— Mariana, am nevoie de bani.
I-am spus adevărul.
Nu tot. Dar suficient.
— Am posibilitatea unui serviciu din ianuarie. Dacă mă primiți cu restul chiriei în două tranșe, o achit.
Dorel s-a uitat la mine lung.
— Și dacă nu primești serviciul?
Nu aveam răspuns.
Mi-a dat termen până la sfârșitul lui ianuarie.
Pe 3 ianuarie m-a sunat directoarea grădiniței.
Femeia pe care o alesese inițial renunțase.
Puteam începe luni.
Am acceptat.
Primele săptămâni au fost cumplite.
Mă trezeam înainte de cinci. David și Ilinca trebuiau să mă ajute dimineața cu fratele lor mai mic, iar Viorica îl lua uneori la ea până când puteam să ajung acasă.
La sfârșitul primei luni am plătit chiria curentă și o parte din restanță.
Nu rămăsesem cu aproape nimic.
Dar banii aceia erau previzibili.
În februarie, proprietarul și-a primit ultima parte din datorie.
Într-o seară, Viorica a venit să-mi aducă o cratiță pe care i-o împrumutasem.
I-am pus pe masă niște bani.
— Ce sunt ăștia?
— Produsele din supermarket.
S-a uitat la bancnote, apoi la mine.
— Ai trei copii.
— Știu.
— Atunci păstrează-i.
Am împins banii înapoi spre ea.
— Nu. Pe aceștia vreau să ți-i dau.
Viorica i-a luat până la urmă.
Nu pentru că avea nevoie de ei.
A înțeles că eu aveam nevoie să-i restitui.
N-am uitat niciodată ziua de 23 decembrie.
Nu pentru că cineva m-a salvat în mod miraculos.
N-a făcut-o.
Viorica n-a putut să-mi plătească lunile următoare de chirie, să-mi crească cei trei copii sau să-mi rezolve toate problemele.
A făcut ceva mai mic și, pentru mine, mult mai important.
În momentul în care eu eram convinsă că singurele variante rămase erau să fur sau să-mi las copiii flămânzi, mi-a arătat că exista și o a treia:
să spun cuiva adevărul și să accept ajutorul suficient cât să mă pot ridica singură.