Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
— Ce greșeală?
Victor nu s-a apropiat.
— Diego și cu mine ne cunoșteam de aproape cincisprezece ani. A fost unul dintre primii oameni care au lucrat cu mine când firma era aproape nimic.
— Soțul meu nu v-a pomenit niciodată.
Victor și-a coborât privirea.
— Pentru că în ultimul an nu mai eram prieteni.
M-am uitat din nou la fotografie.
— De ce?
— Din cauza șantierului pe care a murit.
Am simțit că mi se face frig.
Versiunea pe care o știam era simplă. Un element de construcție cedase. Fusese considerat un accident de muncă.
Rămăsesem singură cu Mia, care avea atunci un an, și abia avusesem puterea să trec prin înmormântare și toate actele.
— Spuneți-mi ce s-a întâmplat.
Victor s-a așezat.
— Cu câteva săptămâni înainte de accident, Diego a venit la mine. Spunea că materialele care ajungeau pe șantier nu corespundeau întotdeauna cu cele din documente. Era convins că cineva făcea economie acolo unde nu trebuia.
— Și dumneavoastră ce ați făcut?
A tăcut.
Răspunsul era deja pe fața lui.
— Nu l-ați crezut.
— Nu suficient.
M-am ridicat.
— Și după aceea a murit.
— Da.
— Din cauza acelor materiale?
Victor m-a privit drept în ochi.
— Nu știu.
M-am oprit.
— După accident am verificat. Am găsit facturi suspecte și diferențe între unele comenzi și livrări. Am îndepărtat oamenii implicați și am păstrat documentele. Dar n-am reușit niciodată să demonstrez că acele nereguli au provocat accidentul lui Diego.
— Și doi ani ați tăcut?
— Da.
— De ce?
Pentru prima dată, vocea lui Victor a devenit nesigură.
— Pentru că mi-a fost rușine.
Apoi mi-a spus ceva ce m-a lovit aproape la fel de tare ca fotografia.
Nu știa cine eram când fusesem angajată. Personalul casei era recrutat printr-o firmă.
Legătura o făcuse abia în dimineața în care Mia intrase în living.
— Când a început să se strâmbe la dumneavoastră?
Victor aproape a zâmbit.
— Când m-a privit.
— Nu înțeleg.
— Are ochii lui Diego. Și exact aceeași expresie când se încăpățânează.
Am privit spre ușă.
Mia era în camera alăturată.
Dintr-odată am înțeles creioanele, cărțile, măsuța.
— Toate lucrurile pentru Mia au fost din vinovăție?
Victor a rămas câteva secunde tăcut.
— La început, probabil că da. După aceea… au fost pentru Mia.
Furia mea nu dispăruse.
— Nu vreau mila dumneavoastră.
— Știu.
— Și nu vreau bani ca să uit ce mi-ați spus.
— Nici nu ți-aș cere asta.
În zilele următoare am luat copii după documentele pe care Victor le păstrase și am cerut ajutor ca să înțeleg ce se întâmplase pe șantier.
Nu am primit răspunsul perfect pe care îl doream.
Au existat nereguli. Diego avusese motive să tragă semnalul de alarmă. Dar nimeni nu a putut demonstra că exact acele materiale îi provocaseră moartea.
Un lucru însă era sigur.
Victor nu-l ascultase.
Iar el știa asta.
Câteva săptămâni mai târziu, m-a chemat din nou.
Mia stătea pe covor și desena.
Victor mi-a întins o mapă.
— Ce este?
— Un post administrativ în companie. Program normal. Salariu mai bun. Vei lucra sub alt manager.
Am ridicat privirea.
— Nu vreau să-mi plătiți vinovăția.
— Nu asta fac.
— Atunci de ce?
— Pentru că ești serioasă, organizată și ai nevoie de o oportunitate. Dacă nu vrei, spui nu.
Am luat mapa acasă și am verificat condițiile înainte să accept.
Nu pentru Diego.
Nu pentru Victor.
Pentru mine și pentru Mia.
În ultima mea zi în vilă, Victor era din nou pe canapea când Mia s-a apropiat de el.
— Nu desena pe masă, i-a spus el.
Mia s-a oprit.
Și-a încruntat sprâncenele.
Și-a încrucișat brațele.
Exact ca el.
Victor a făcut aceeași expresie.
Mia a izbucnit în râs.
De data aceasta am râs și eu.
Fotografia lui Diego nu mai era ascunsă în spatele unei cărți. Victor o pusese într-o ramă pe un raft.
Nu am aflat niciodată dacă Diego ar mai fi fost în viață dacă Victor l-ar fi ascultat atunci.
Dar am aflat ceva ce, într-o zi, aveam să-i spun Miei despre tatăl ei:
văzuse ceva ce considera periculos și avusese curajul să vorbească.
Iar Victor avea să trăiască mai departe știind că omul pe care nu-l ascultase fusese chiar prietenul lui.