Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Iulian a ajuns la 20:15.
Mă reprezenta de când îmi vândusem compania și cunoștea aproape toate planurile financiare pe care le făcusem pentru familie.
A tras scaunul lângă pat.
— Înainte să facem orice, vreau să fiu sigur că înțelegi ce poate fi schimbat acum și ce va necesita alte formalități după externare.
— Înțeleg.
— Și vreau să te întreb încă o dată: este o decizie luată doar pentru că ești furioasă în seara asta?
M-am uitat spre telefon.
Niciun apel de la părinții mei.
— Nu. Seara asta doar m-a făcut să văd un tipar pe care îl ignor de ani întregi.
Am discutat aproape o oră.
Am revocat accesul pe care îl acordasem familiei la anumite fonduri pe care le puteam controla direct. Am oprit planurile financiare pe care le pregătisem voluntar pentru Larisa și pentru viitorii ei copii.
Iar pentru restul patrimoniului meu, Iulian a notat modificările pe care urma să le finalizăm legal imediat ce situația mea medicală permitea.
Casa de la Snagov nu mai era promisă nimănui.
Rolurile pe care părinții mei credeau că le vor avea permanent în fundație urmau să fie revizuite.
Și o parte mult mai mare din ceea ce construisem urma să meargă către proiectele fundației.
La 22:03, ușa salonului s-a deschis.
Mama a intrat cu o cafea în mână.
Tata era în spatele ei.
— Miruna, ne-ai speriat, a spus mama.
M-am uitat la ea.
— Eu v-am speriat?
A tăcut.
— V-am sunat de nouă ori.
Tata l-a observat pe Iulian.
— Cine este domnul?
— Avocatul meu.
Mama s-a uitat când la el, când la mine.
— Avocat? Pentru ce?
— Pentru că astăzi am înțeles că v-am încredințat niște lucruri bazându-mă pe o relație pe care se pare că o vedeam foarte diferit.
Mama a pus cafeaua jos.
— Am fost la Larisa. Știai că se mută.
— Eu eram în spital după o operație.
— Dar erai stabilă. Asistentele aveau grijă de tine.
Am privit-o.
— Iar Larisa avea nevoie de voi pentru perne?
Tata a oftat.
— Miruna, nu dramatiza. Știam că operația se terminase.
— Știați și că medicii mi-au spus că următoarele douăzeci și patru de ore erau importante.
Niciunul n-a răspuns.
Mama s-a întors spre Iulian.
— Ce a făcut?
— Întreabă-mă pe mine, mamă.
M-a privit.
— Bine. Ce ai făcut?
— Am început să-mi reorganizez planurile financiare.
— Ce planuri?
— Cele în care erați voi. Larisa. Casa de la Snagov. Fundația. Banii pe care intenționam să-i pun deoparte pentru copiii ei.
Fața mamei s-a schimbat.
— Din cauza unei singure zile?
— Nu. Din cauza anilor în care Larisa a avut întotdeauna nevoie, iar eu am fost întotdeauna cea care se descurcă.
Telefonul mamei a sunat.
Larisa.
A răspuns și, după câteva secunde, a pus telefonul pe difuzor.
— Miruna? Ce se întâmplă? Mama spune că ai chemat avocatul.
— Am avut un accident, Larisa.
— Știu. Dar mama mi-a spus că erai stabilă.
— Ai văzut mesajele mele?
Pauză.
— Da.
— Și ai continuat mutarea?
— Aveam oamenii acolo. Trebuia să terminăm.
Am închis ochii o secundă.
— Atunci termină-ți mutarea. Eu îmi termin reorganizarea vieții.
Mama a luat telefonul de pe difuzor.
— Miruna, asta este răzbunare.
— Nu. Răzbunare ar fi să vă iau ceva ce vă aparține. Eu doar nu vă mai promit lucrurile mele.
Tata s-a apropiat de pat.
— Și casa de la Snagov?
Am rămas uitându-mă la el.
Dintre toate întrebările pe care le putea pune, aceea fusese prima.
— Ce-i cu ea?
— Ai spus că într-o zi va rămâne familiei.
— Am spus asta când credeam că familia mea ar lăsa orice baltă dacă una dintre fiice ajunge la spital.
— Nu poți schimba totul pentru nouă apeluri.
— Nu cele nouă apeluri sunt problema. Faptul că știați de ce sun și tot nu ați venit este problema.
N-au mai avut ce să spună.
Recuperarea mea a durat câteva luni.
Părinții mei au început să vină mai des. M-au dus la controale, mi-au adus cumpărături și au încercat să repare relația.
Nu i-am alungat.
Dar nici nu am confundat câteva săptămâni de atenție cu schimbarea.
Larisa a venit la mine după aproape trei săptămâni.
S-a așezat în sufragerie și, după câteva minute, a spus:
— Credeam că o să-mi dai casa de la Snagov într-o zi.
— Știu.
— Deci nu mai este adevărat?
— Nu.
A început să plângă.
— Pentru că n-am venit la spital?
— Pentru că ai citit mesajele mele, ai știut unde eram și ai decis că mutarea nu putea aștepta. Iar când ai venit aici, după trei săptămâni, prima întrebare importantă a fost despre casă.
Larisa și-a coborât privirea.
Nu ne-am certat.
Dar nici n-am retras ce hotărâsem.
După ce m-am recuperat suficient, am finalizat împreună cu Iulian restructurarea pe care o începusem în salon.
Casa de la Snagov a rămas a mea.
Planurile financiare pentru viitorii copii ai Larisei au dispărut.
Părinții mei nu au mai avut rolurile pe care le consideraseră garantate în fundație.
O parte mai mare din patrimoniul meu urma să susțină burse și programe pentru oameni care ieșeau din spitale după accidente grave fără bani sau fără o familie pe care se puteau baza.
Relația cu părinții mei nu s-a terminat.
Dar s-a schimbat.
Au rămas părinții mei. Larisa a rămas sora mea.
Doar că eu nu le-am mai construit viitorul din banii mei.
Iar dintre toate lucrurile pe care mi le amintesc din seara aceea, nu accidentul îmi revine primul în minte.
Îmi amintesc ceasul de pe peretele salonului.
Telefonul în mână.
Și cele nouă apeluri la care familia mea alesese să nu răspundă.