Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Luca a rămas cu ochii pe ultima pagină.
A citit numele o dată.
Apoi încă o dată.
Elena Marin.
— Ce înseamnă asta?
Bărbatul din fața lui și-a păstrat tonul calm.
— Înseamnă că aveți o datorie ajunsă la termen. Toate detaliile sunt în documentele primite.
— Eu nu-i datorez nimic femeii ăsteia!
— Documentele spun altceva.
Corina s-a apropiat.
— Luca, despre ce bani vorbește?
— Despre nimic. E o prostie.
Dar Luca știa că nu era.
Cu doi ani înainte încercase să pornească o mică afacere.
Banca refuzase să-i acorde suma de care avea nevoie, iar atunci venise la mine.
Eu primisem cu puțin timp înainte bani din moștenirea lăsată de bunica mea.
— Elena, suntem soț și soție, îmi spusese. Dacă nici tu nu ai încredere în mine, cine să aibă?
I-am dat banii.
Dar, la sfatul unui contabil, făcusem totul legal.
Contract.
Termen de rambursare.
Semnături.
Luca râsese atunci.
— Parcă suntem străini.
Nu eram.
Dar acum deveniserăm.
Problema era că afacerea nu mersese.
Iar banii mei dispăruseră.
Când începuse divorțul, avocatul mă întrebase dacă mai existau obligații financiare între noi.
Atunci mi-am amintit de contract.
— Mai este valabil? îl întrebasem.
L-a citit atent.
— Bineînțeles.
— Și dacă refuză să plătească?
— Atunci există căile legale pentru recuperarea datoriei.
Atât făcusem.
Nu inventasem documente.
Nu-l păcălisem să semneze ceva.
Nu-i luasem nimic.
Îi ceream doar ceea ce îmi aparținea.
În apartament, Luca răsfoia acum disperat hârtiile.
— Sun avocatul!
— Este dreptul dumneavoastră, i-a răspuns bărbatul.
A închis ușa și a format imediat numărul.
Corina îl urmărea.
— Cât îi datorezi?
Luca n-a răspuns.
— Luca?
— O sumă.
— Ce sumă?
Doina s-a apropiat și ea.
— Ce se întâmplă?
Luca i-a făcut semn să tacă.
Avocatul a răspuns.
Conversația a durat câteva minute.
La început Luca vorbea tare.
Apoi tot mai încet.
În cele din urmă s-a așezat pe canapea.
— Și nu putem face nimic?
Pauză.
— Am înțeles.
A închis.
Corina îl privea.
— Ei?
Luca și-a trecut mâinile peste față.
— Contractul este valabil.
— Și cât trebuie să-i dai?
Când i-a spus suma, Corina a făcut un pas înapoi.
— Mi-ai spus că ai bani.
— Am.
— Mi-ai spus că după divorț rămâi cu apartamentul și cu economiile.
— Și rămân!
— Atunci de ce arăți de parcă tocmai ai pierdut tot?
Doina a intervenit imediat:
— Fata aia face asta din răzbunare!
Luca s-a ridicat.
— Exact.
A luat telefonul și m-a sunat.
Eram la câteva străzi distanță, într-o cafenea.
Am văzut numele lui.
Am răspuns.
— Ce ai făcut?
— Bună și ție, Luca.
— Retrage imediat cererea!
— Care cerere?
— Nu te preface! Știi foarte bine.
— Îți cer banii mei.
— Suntem căsătoriți!
— Am fost.
— Mi-ai dat banii pentru afacere!
— Ți i-am împrumutat. Ai semnat contractul.
A tăcut.
— Ai pregătit asta.
— Nu. Tu ai pregătit-o în ziua în care ai luat banii și ai decis că nu trebuie să-i mai dai înapoi.
— Vrei să mă distrugi?
Am privit ploaia de dincolo de geam.
— Nu, Luca. Vreau ce este al meu.
— După paisprezece ani?
— Tocmai pentru că au fost paisprezece ani.
A încercat alt ton.
— Elena… putem discuta.
Cu o oră înainte râdea pe treptele tribunalului că mă lăsase fără nimic.
Acum voia să discutăm.
— De acum înainte discuți cu avocatul meu.
Am închis.
În zilele următoare, triumful lui Luca a dispărut.
A trebuit să prezinte documente și să găsească o soluție pentru datoria pe care o ignorase.
Nu și-a pierdut totul într-o noapte.
Nici nu mi-am dorit asta.
Dar pentru prima dată nu mai putea hotărî singur ce mi se cuvenea și ce nu.
Corina a descoperit și ea că viața pe care Luca i-o promisese arăta foarte diferit pe hârtie.
Haina scumpă, vacanțele, planurile de renovare…
Multe fuseseră plătite din bani pe care Luca nu-i avea.
Într-o seară m-a sunat Doina.
— Ești mulțumită acum?
— De ce?
— Îl nenorocești pe fiul meu.
— Doamnă Doina, îi cer să returneze o datorie.
— După tot ce am făcut noi pentru tine!
Am tăcut câteva secunde.
Mi-am amintit-o măsurând ferestrele în timp ce eu încă îmi împachetam hainele.
— Aveți dreptate. Mi-ați făcut un lucru.
— Ce?
— M-ați ajutat să înțeleg că trebuia să plec de mult.
Și am închis.
Câteva luni mai târziu, situația financiară s-a rezolvat prin avocați.
Am recuperat suma care îmi aparținea, conform înțelegerii stabilite.
Nu devenisem bogată.
Nu primisem vreun palat.
Locuiam într-un apartament mai mic, închiriat, cu o bucătărie în care abia încăpeau masa și patru scaune.
Dar când intram pe ușă, nimeni nu-mi spunea că lucrurile mele sunt gunoi.
Nimeni nu mă grăbea să plec.
Nimeni nu mă făcea să mă simt musafir în propria viață.
Despre Luca am aflat puține.
Relația cu Corina nu a rezistat mult după ce planurile lor au început să se lovească de realitate.
Doina n-a mai apucat să aleagă perdelele pe care le măsurase cu atâta entuziasm.
Iar eu?
Într-o după-amiază am desfăcut ultima cutie rămasă de la mutare.
Pe fundul ei era fotografia mea de la nuntă.
Aveam douăzeci și ceva de ani și îl priveam pe Luca de parcă omul acela urma să mă protejeze toată viața.
Am ținut fotografia câteva secunde.
Apoi am pus-o într-un sertar.
Nu voiam să-mi șterg trecutul.
Voiam doar să nu mai trăiesc în el.
În seara aceea mi-am cumpărat perdele pentru noul apartament.
Nu erau scumpe.
Nici elegante.
Dar le-am ales eu.
Când le-am pus la fereastră, am zâmbit amintindu-mi de Doina și ruleta ei.
Luca ieșise din tribunal râzând că mă lăsase fără nimic.
Greșise.
Încă aveam banii care îmi aparțineau.
Aveam demnitatea.
Și, mai important decât orice apartament, aveam din nou dreptul să decid cine intră în casa mea și cine rămâne definitiv dincolo de ușă.