Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Judecătoarea a răsfoit câteva pagini.
În sală se făcuse atât de liniște, încât auzeam foșnetul hârtiei.
Cătălin nu mai zâmbea.
— În urma contestației formulate de doamna Livia, au fost solicitate informații suplimentare privind tranzacțiile prezentate drept probă, a spus judecătoarea.
Avocatul lui Cătălin s-a ridicat.
— Doamnă judecător, aceste documente au fost deja depuse și analizate.
— Tocmai autenticitatea lor este problema.
Am simțit copilul mișcându-se și mi-am așezat palma pe burtă.
Judecătoarea a continuat:
— Verificările indică faptul că mai multe operațiuni contestate au fost autorizate printr-un dispozitiv asociat domnului Cătălin.
Am întors capul spre el.
Fața îi devenise rigidă.
— Asta nu demonstrează nimic, a intervenit avocatul lui. Soții puteau utiliza aceleași dispozitive.
— Corect. Dar există și alte neconcordanțe.
Judecătoarea a scos o altă foaie.
— Trei dintre operațiuni au fost efectuate în perioade în care doamna Livia poate demonstra că se afla în afara țării.
Cătălin s-a întors imediat spre avocat.
— Este o eroare.
Pentru prima dată îi auzeam nesiguranța în voce.
— Poate fi, a răspuns judecătoarea. Tocmai de aceea autenticitatea acestor înscrisuri necesită verificări suplimentare.
Am închis ochii pentru o secundă.
Cu câteva săptămâni înainte îi spusesem avocatului meu că ceva nu se potrivea.
În luna martie fusesem plecată în Italia la sora mamei mele.
Cătălin știa.
El mă dusese la aeroport.
Cu toate acestea, documentele lui susțineau că eu autorizasem personal retrageri în București în aceeași perioadă.
Avocatul meu observase imediat contradicția.
De acolo porniseră verificările.
— Mai există o problemă, a continuat judecătoarea. Unele dintre semnăturile prezentate necesită expertizare.
Cătălin s-a ridicat.
— Eu nu am falsificat nimic!
Avocatul lui i-a atins imediat brațul.
— Vă rog să vă așezați.
Dar era prea târziu.
Toată siguranța pe care o afișase până atunci dispăruse.
Judecătoarea l-a privit sever.
— Instanța nu a afirmat că dumneavoastră ați falsificat documentele. Am spus că există suficiente neclarități pentru ca autenticitatea lor să nu poată fi tratată ca incontestabilă.
Cătălin s-a așezat.
Nu m-am bucurat.
Încă nu câștigasem nimic.
Dar pentru prima dată simțeam că cineva se uitase cu adevărat la ceea ce încercasem să spun de la început.
Nu semnasem acele acte.
Judecătoarea a revenit la solicitarea privind casa.
Cătălin cerea ca locuința să-i fie atribuită lui, susținând că el suportase aproape toate costurile și că eu retrăsesem deja sume importante din banii familiei.
Numai că exact acele retrageri deveniseră acum discutabile.
— În aceste condiții, instanța nu poate acorda documentelor contestate valoarea pe care reclamantul încearcă să le-o atribuie înainte de clarificarea autenticității lor.
Avocatul meu mi-a atins discret mâna.
— Respirați, mi-a șoptit.
Judecătoarea a continuat.
Solicitarea lui Cătălin de a obține imediat folosința exclusivă a locuinței nu urma să fie admisă.
Până la clarificarea situației patrimoniale, eu puteam rămâne în casă.
Am rămas nemișcată.
Parcă nu înțelesesem.
— Asta înseamnă…? am șoptit.
Avocatul meu s-a apropiat.
— Înseamnă că nu vă poate scoate din casă.
Mi-am dus mâna la gură.
Nu pentru că primisem casa.
Nu o primisem.
Partajul urma să continue.
Existau încă documente de analizat, contribuții de stabilit și multe lucruri care puteau dura luni.
Dar copilul meu avea unde să vină acasă.
Atât conta în momentul acela.
Judecătoarea a precizat apoi că suspiciunile privind documentele urmau să fie verificate separat de instituțiile competente.
Cătălin se uita fix înainte.
Cu numai câteva minute înainte fusese convins că urma să plece din tribunal cu tot ce își dorise.
Acum avocatul lui îi șoptea ceva, iar el nu mai răspundea.
Ședința s-a încheiat.
M-am ridicat încet.
Cătălin m-a ajuns pe hol.
— Livia.
M-am întors.
— Tu ai cerut verificările?
— Da.
A râs scurt, dar nu mai era râsul omului sigur pe el.
— Vrei să mă distrugi?
L-am privit.
— Nu. Vreau să aflu cine a semnat în numele meu.
A tăcut.
— Dacă nu ai nimic de ascuns, Cătălin, n-ai de ce să te temi.
Pentru prima dată, n-a avut nicio replică.
Am plecat.
În săptămânile următoare au fost verificate documentele și tranzacțiile.
Procesul nu s-a terminat spectaculos într-o singură zi.
Dar încet, hârtie după hârtie, povestea pe care Cătălin încercase s-o construiască a început să se destrame.
S-a confirmat că o parte dintre operațiunile pe care încercase să mi le atribuie nu puteau fi susținute așa cum pretinsese.
Iar documentele suspecte au devenit obiectul unor verificări separate.
La partaj au contat veniturile reale, plățile făcute de fiecare și contribuția dovedită la viața noastră comună.
Cătălin nu a primit casa doar pentru că spusese suficient de tare că era „a lui”.
Iar eu nu am rămas fără nimic.
Cu trei săptămâni înainte să nasc, m-am întors în locuința pe care aproape începusem s-o consider pierdută.
Am intrat în camera copilului.
Pătuțul era încă nemontat.
Pe podea erau cutii cu hăinuțe și lucruri pe care nu avusesem puterea să le desfac în timpul procesului.
M-am așezat lângă ele și am început să plâng.
De data aceasta, de ușurare.
Nu știam cum avea să arate viața mea peste un an.
Dar știam cum urma să arate peste câteva săptămâni.
Aveam să-mi aduc copilul acasă.
Am pus palma pe burtă.
— Am rămas noi doi, puiule.
Copilul s-a mișcat.
Am zâmbit.
Cătălin crezuse că puterea însemna să aibă avocatul mai scump, mai mulți bani și suficiente hârtii încât să transforme o minciună în adevăr.
Dar făcuse o greșeală.
Subestimase femeia care știa că acele semnături nu îi aparțineau.
Și care, chiar însărcinată în opt luni și speriată de ceea ce urma, refuzase să tacă.
În ziua aceea nu câștigasem încă un proces.
Câștigasem ceva de care aveam nevoie mult mai mult:
șansa de a-mi apăra casa, copilul și adevărul.