Partea 2-a, continuarea poveștii 👉 În mașină, mama a rămas tăcută câteva minute.
Își ținea sacoul meu strâns în jurul umerilor, iar părul încă îi era umed.
— Îmi pare rău, Dani, a spus în cele din urmă.
Am tras mașina pe dreapta.
— Mamă, nu mai spune asta.
— Știu cât ai ținut la Diana.
— Am ținut la femeia care credeam că este.
Mama s-a uitat pe geam.
— Și acum ce se întâmplă?
— Nimic ce familia Marinescu nu a acceptat deja prin contract.
Asta era partea pe care Cătălin n-o înțelesese niciodată.
Carpathia Capital finanțase compania familiei lui într-un moment în care băncile deveniseră reticente. Firma avea probleme de lichiditate, iar fondul îi oferise finanțarea de care avea nevoie pentru a continua.
Cătălin era convins că acei bani vor veni la nesfârșit.
Nu știa însă două lucruri.
Primul: în ultimele săptămâni, echipa noastră descoperise câteva transferuri între firmele grupului care necesitau explicații.
Al doilea: Carpathia nu avea nicio obligație să aprobe următoarea finanțare pe care el o considera deja garantată.
Nu puteam distruge o companie pentru că proprietarul ei îmi umilise mama.
Nici nu voiam.
Dar puteam înceta să-i mai ofer protecția pe care ajunsese s-o considere un drept.
În acea seară, avocații au transmis notificările pregătite deja.
Finanțarea suplimentară nu urma să fie prelungită până la clarificarea situației.
La 22:17 m-a sunat Diana.
N-am răspuns.
A sunat din nou.
Apoi Cătălin.
Apoi directorul financiar al companiei.
La 23:06 am primit mesajul Ralucăi:
„Au primit notificările.”
A doua zi dimineață, când am ajuns la sediul Carpathia Capital împreună cu mama, Cătălin ne aștepta în hol.
Nu mai avea paharul de șampanie în mână.
Și nu mai râdea.
Când a văzut-o pe Elena, s-a încruntat.
— Ce caută ea aici?
Mama s-a apropiat.
Purta pantaloni simpli, un palton maro-camel și aceeași geantă veche pe care o avea de ani întregi.
— Bună dimineața, domnule Marinescu.
— Cine sunteți?
Mama i-a întins mâna.
— Elena Dumitrescu. Fondatoarea Carpathia Capital.
Cătălin a rămas nemișcat.
Privirea i-a coborât spre mâna ei, apoi s-a întors spre mine.
— E o glumă?
— Nu.
— Mi-ai spus că lucrezi pentru fond.
— Lucrez pentru fond.
— Dar ea…
— Mama este acționarul principal. Eu conduc partea de investiții.
Fața lui s-a schimbat.
— Deci tot timpul…
L-am privit.
— Tot timpul ai presupus.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi și-a coborât vocea.
— Daniel, ce s-a întâmplat ieri a fost o glumă proastă. Diana băuse puțin. Oamenii s-au luat cu valul.
Mama l-a privit calm.
— Și dumneavoastră?
— Poftim?
— Și dumneavoastră v-ați „luat cu valul” când ați râs de mine?
Cătălin n-a răspuns.
Raluca a apărut lângă lift.
— Putem începe.
Întâlnirea a durat aproape trei ore.
Nu a existat nicio răzbunare spectaculoasă.
Doar cifre.
Contracte.
Datorii.
Și adevărul pe care Cătălin încercase să-l ignore.
Compania lui avea nevoie urgentă de capital. Fără finanțarea suplimentară de la Carpathia, trebuia să vândă active și să renegocieze o parte dintre datorii.
La un moment dat, Cătălin s-a uitat direct la mine.
— Daniel, putem rezolva asta între noi.
— Problemele companiei pot fi rezolvate dacă cifrele permit.
— Știi foarte bine la ce mă refer.
— Dacă vorbești despre Diana, nunta nu mai este negociabilă.
A tăcut.
Două zile mai târziu, Diana a venit să mă vadă.
Era singură.
— Îmi pare rău, Daniel.
— Pentru ce?
— Pentru tot. Am fost proastă.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Putem repara lucrurile.
Am privit-o și i-am pus singura întrebare care mai conta.
— Ai fi făcut același lucru dacă mama mea chiar ar fi fost săracă?
Diana a deschis gura.
Dar n-a răspuns.
Am așteptat.
Nimic.
Și atunci am înțeles că primisem răspunsul.
Nu îi părea rău pentru femeia pe care o umilise.
Îi părea rău că aflase cine era acea femeie.
— Îți doresc bine, Diana. Dar între noi s-a terminat.
În lunile următoare, familia Marinescu nu și-a pierdut compania peste noapte.
Realitatea nu funcționează așa.
Afacerea a supraviețuit, dar pentru a-și reduce datoriile au fost nevoiți să vândă domeniul unde trebuia să aibă loc nunta și două proprietăți comerciale.
Un nou investitor a intrat în companie.
Cătălin nu mai putea lua singur fiecare decizie.
„Imperiul” lui exista încă.
Doar că nu-i mai aparținea în întregime.
Eu nu m-am mai întors la Diana.
Într-o duminică, la câteva luni după nuntă, am mers cu mama la prânz.
Când am ajuns s-o iau, am rămas privind-o în prag.
Purta rochia gri.
Aceeași rochie.
— Serios, mamă?
S-a uitat nedumerită la mine.
— Ce?
— Rochia.
A coborât privirea și a zâmbit.
— Îmi place.
— După tot ce s-a întâmplat?
Mama a ridicat din umeri.
— Rochia nu mi-a făcut nimic.
Am început să râd.
Apoi am înțeles.
Mama nu se îmbrăcase modest ca să-și ascundă averea.
Pur și simplu nu avusese niciodată nevoie ca hainele, mașina sau casa să le explice altora cât valorează.
La plecare, mi-a prins brațul.
— Ai ales bine atunci, Dani.
— Cu Diana?
— Da.
— Sau cu finanțarea?
Mama a clătinat din cap.
— Nu despre bani vorbesc.
Am privit-o nedumerit.
— Atunci când?
A zâmbit.
— Când te-ai pus între mine și furtun.
Am rămas tăcut.
Și abia atunci am înțeles.
În ziua nunții, averea mamei nu fusese testul.
Nici Carpathia Capital.
Nici banii familiei Marinescu.
Testul fusese mult mai simplu.
Ce faci atunci când cineva umilește un om despre care crede că nu are bani, putere sau nimic de oferit în schimb.
Iar familia în care eram pe punctul să intru îmi arătase răspunsul chiar înainte să spun „Da”.
Din fericire, îl văzusem la timp.