Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pe ecran se vedea pontonul de unde plecau activitățile nautice.
Directorul a apăsat „play”.
Mara și Luca apăreau pe filmare exact așa cum îi văzuserăm noi: cu vestele portocalii, mergând unul lângă altul spre ponton.
Am simțit pentru o clipă o ușurare.
Apoi am observat ceva.
Nu se urcaseră pe banana gonflabilă.
Un angajat îi oprise înainte să ajungă la apă. Luca îi arătase ceva pe telefon, bărbatul clătinase din cap, iar după câteva secunde cei doi se întorseseră.
— Ce înseamnă asta? am întrebat.
Directorul mă privea foarte serios.
— Înseamnă că fiica dumneavoastră nu a plecat niciodată pe mare.
Soțul meu s-a apropiat imediat.
— Atunci unde este?
— Asta încercăm să aflăm.
Directorul a derulat înregistrarea.
Mara și Luca traversau o alee laterală a hotelului și intrau într-o zonă destinată personalului.
După aproximativ un minut, în imagine a apărut un al treilea băiat. Părea ceva mai mare, poate de optsprezece sau nouăsprezece ani.
Luca îl cunoștea.
Mara, însă, s-a oprit imediat.
— Cine este? am întrebat.
Directorul a ezitat.
— Fiul unui fost angajat. I s-a interzis accesul în hotel după mai multe incidente.
Mi s-a făcut rău.
Pe filmare, băiatul îi arăta Marei ceva pe telefon. Ea clătina din cap și făcea un pas înapoi.
Apoi s-a întors să plece.
Băiatul a prins-o de braț.
— Opriți!
Directorul a pus pauză.
Imaginea a rămas înghețată.
— Unde duce aleea aceea?
— Spre zona tehnică și parcarea de serviciu.
Soțul meu a pornit spre ieșire, dar directorul l-a oprit.
— Poliția este deja pe drum.
— Fiica mea e acolo!
— Nu știm dacă mai este.
Am fugit spre spatele hotelului.
În parcarea de serviciu i-am găsit și pe părinții lui Luca. Mama lui plângea, iar tatăl părea la fel de speriat ca noi.
Atunci telefonul meu a vibrat.
Mesaj de la Mara.
„Mamă, sunt bine. Nu suna.”
Am apăsat imediat apelare.
Telefon închis.
Directorul a citit mesajul și expresia lui s-a schimbat.
— Nu presupuneți că l-a trimis ea.
Polițiștii au ajuns câteva minute mai târziu și au cerut toate înregistrările.
Unul dintre agenți a observat că băiatul mai mare purta la gât o cartelă de acces.
Directorul a mărit imaginea.
— Cartela aceea este veche.
— Ce poate deschide?
S-a uitat spre clădire.
— Depozitele de lângă centrul nautic.
Am pornit cu toții într-acolo.
Primul depozit era gol.
Al doilea, la fel.
În fața celui de-al treilea, unul dintre polițiști a ridicat mâna.
— Liniște.
Din interior s-a auzit o lovitură.
Apoi încă una.
Și o voce.
— Ajutor!
Mi-am recunoscut copilul.
— Mara!
Ușa a fost deschisă, iar Mara a ieșit plângând și s-a aruncat direct în brațele mele.
Luca era în spatele ei. Avea o rană la buză, dar era în picioare.
Adevărul a ieșit la iveală puțin câte puțin.
Luca îl cunoscuse pe băiatul mai mare cu o zi înainte. Acesta îi spusese că putea să le ofere gratuit o tură mai lungă cu o ambarcațiune dacă veneau prin zona personalului.
Luca crezuse că îi face Marei o surpriză.
Nu știa că băiatului îi fusese interzis accesul în hotel.
Când Mara și-a dat seama că nu exista nicio ambarcațiune, a vrut să plece.
Celălalt băiat s-a panicat. Se temea că va fi reclamat pentru că intrase din nou în hotel.
A încercat să le ia telefoanele.
Luca s-a opus.
După o altercație între cei doi, băiatul i-a încuiat pe Mara și Luca în depozit și a fugit cu telefonul ei.
— Mesajul acela nu l-ai trimis tu? am întrebat-o.
Mara a clătinat din cap.
— Nu. Mi-a luat telefonul.
Poliția l-a găsit în aceeași seară, într-o parcare aflată la câțiva kilometri de hotel.
Mai târziu am aflat și ceva care ne-a revoltat pe toți: accesul către zona tehnică ar fi trebuit să fie blocat, iar cartela veche pe care o folosise nu ar mai fi trebuit să funcționeze.
Conducerea hotelului a schimbat imediat procedurile de securitate.
Noi ne-am schimbat biletele.
Vacanța se terminase.
În avion, Mara a stat lângă mine aproape o oră fără să vorbească.
Apoi și-a sprijinit capul pe umărul meu.
Nu mai făcuse asta de câțiva ani.
— Îmi pare rău că v-am speriat.
Am strâns-o de mână.
— Și mie îmi pare rău.
Și-a ridicat privirea.
— Pentru ce?
— Pentru că am confundat faptul că ai crescut cu ideea că nu mai ai nevoie de noi.
Mara a zâmbit slab.
— Am nevoie de voi. Doar că nu vreau să se vadă mereu.
Am râs printre lacrimi.
Credeam că aceea fusese ultima vacanță în care fiica noastră acceptase să plece cu noi.
Dar vara următoare, când discutam unde să mergem în concediu, Mara a intrat în bucătărie.
— Pot să aleg eu hotelul anul ăsta?
Am privit-o surprinsă.
— Asta înseamnă că vii cu noi?
A ridicat din umeri, încercând să pară indiferentă.
— Încă un an.
Și atunci am înțeles ceva.
Copiii nu se îndepărtează neapărat de noi atunci când cresc.
Doar lumea lor devine mai mare.
Iar rolul nostru nu este să-i ținem lângă noi cu orice preț, ci să ne asigurăm că știu întotdeauna drumul înapoi.