Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Bunica a rămas câteva clipe cu ochii spre casa veche, de parcă, după atâția ani, încă vedea fumul ieșind pe sub ușă.
— Am intrat, mi-a spus. Tu plângeai în camera din spate, iar perdeaua ardea între mine și pătuț.
— Și nu ți-a fost frică?
Bunica a zâmbit slab.
— Ba da, maică. Dar când copilul tău e acolo, frica trebuie să aștepte.
Nu avea timp să aducă apă. Nu avea timp să strige după vecini.
A întins mâna dreaptă și a apucat perdeaua care ardea.
Cu mâna goală.
A tras-o într-o parte cât să-și facă loc, apoi a ajuns la pătuț, m-a ridicat și a fugit cu mine afară.
— Te-am pus în iarbă și abia atunci am simțit mâna, mi-a spus. Până atunci nu mă durea nimic. Mă uitam doar la tine să văd dacă respiri.
Vecinii au văzut fumul și au sărit gardul cu găleți. Au reușit să stingă focul înainte să cuprindă toată casa.
Bunicul s-a întors de la câmp spre seară.
A găsit geamul spart, pereții înnegriți și pe bunica în curte, cu mâna învelită într-un prosop ud.
Dar pe mine tot în brațe mă ținea.
— N-am vrut să te las nici când a venit doctorul, a râs ea. Parcă dacă te lăsam jos, se întâmpla iar ceva.
Au dus-o la spital.
Arsurile erau atât de grave încât a rămas internată aproape două săptămâni. Unele degete nu și-au mai recăpătat niciodată mobilitatea, iar două unghii nu au mai crescut normal.
Un doctor i-a spus:
— Doamnă Viorica, mâna aceasta nu va mai fi niciodată ca înainte.
Bunica i-a răspuns simplu:
— Nu-i nimic, domnule doctor. Important e că fetița e acasă.
Eu stăteam acum pe prispă și priveam mâna pe care, cu numai câteva minute înainte, o numisem „urâtă”.
Nu mai vedeam pielea lucioasă.
Vedeam focul.
Vedeam fumul.
Și, pentru prima dată, mă vedeam pe mine, la doi ani, plângând într-un pătuț în timp ce bunica venea după mine.
Ea m-a mângâiat pe cap chiar cu mâna aceea.
— De atunci, lumea se mai uită ciudat la ea. Unii copii se sperie. La piață, oamenii îmi pun restul în cealaltă palmă. Știu și eu că nu-i frumoasă.
Apoi s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:
— Dar pentru mine e cea mai frumoasă mână pe care o am. Pentru că e mâna care te-a ținut pe tine.
Atunci am început să plâng.
Nu pentru că mă certase.
Nu mă certase deloc.
Plângeam pentru că, la șapte ani, începeam să înțeleg că tocmai numisem urâtă dovada că cineva mă iubise mai mult decât se iubise pe sine.
Mi-am lipit obrazul de palma ei.
— Iartă-mă, bunico.
M-a strâns la piept.
— N-ai pentru ce să-ți pară rău. Tu ești motivul pentru care mâna asta e frumoasă.
Au trecut anii.
Am crescut, am plecat la școală în oraș și am început să ajung tot mai rar în sat.
Bunica Viorica a îmbătrânit. I s-a încovoiat spatele, părul i s-a făcut complet alb, dar mâna aceea a rămas aproape neschimbată.
Și de fiecare dată când veneam acasă, o luam între palmele mele.
— Iar te-ai apucat de mâna mea cea urâtă? mă tachina ea.
— Nu-i urâtă, bunico. E cea mai frumoasă.
Și de fiecare dată zâmbea.
Bunica s-a stins acum trei ani, la 84 de ani, într-o dimineață de martie.
Am ajuns la timp.
M-am așezat lângă pat și i-am luat mâna dreaptă.
Exact mâna aceea.
Am ținut-o până când s-a răcit.
Astăzi am 34 de ani și sunt și eu mamă.
Băiețelul meu are doi ani.
Exact vârsta pe care o aveam eu atunci.
Uneori, când doarme după-amiaza, mă așez lângă el și îi privesc mâinile mici. Sunt moi, netede, cu degete perfecte și unghiuțe roz.
Și inevitabil mă gândesc la mâna bunicii.
La pielea lucioasă.
La degetele care nu se mai îndoiau.
La cele câteva secunde în care o femeie nu s-a gândit la durere, la cicatrici sau la ce avea să rămână din mâna ei.
S-a gândit doar la copilul din camera aceea.
La 7 ani credeam că frumusețea unei mâini stă în felul în care arată.
La 34 de ani am înțeles altceva.
Există mâini care se „strică” frumos.
Își pierd pielea netedă, forma și puterea, dar rămân pentru totdeauna dovada unei iubiri pe care nici focul n-a putut s-o oprească.
Iar dintre toate lucrurile pe care mi le-a lăsat bunica Viorica, cel mai prețios nu a fost ceva ce am putut păstra într-un sertar.
A fost imaginea acelei mâini.
Mâna pe care, copil fiind, am numit-o urâtă.
Și despre care am înțeles mult prea târziu că fusese, de fapt, cea mai frumoasă mână pe care o ținusem vreodată în palmele mele.