Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu a tăcut atât de mult, încât tăcerea lui a devenit răspunsul.
— Ei? am insistat. Dacă părinții mei nu-mi dau apartamentul lor, te mai căsătorești cu mine?
Și-a trecut mâna prin păr, iritat.
— Andreea, de ce trebuie să pui problema așa?
— Pentru că vreau un răspuns simplu.
— Normal că vreau să mă căsătoresc cu tine. Dar mama are dreptate într-o privință. Trebuie să ne gândim și la viitor.
Am simțit un gol rece în stomac.
— Viitorul cui?
— Al nostru.
— Nu. Apartamentul părinților mei nu are nicio legătură cu viitorul nostru. Este casa lor.
Radu a oftat și s-a așezat la masă.
— Oricum va ajunge cândva la tine. Ce mare lucru ar fi să ți-l treacă acum? Am scăpa de toate discuțiile astea.
Atunci am înțeles.
Nu era ideea Margaretei.
Sau, cel puțin, nu doar a ei.
Radu se gândise și el la asta.
— De cât timp vorbiți despre apartamentul părinților mei?
A ridicat imediat privirea.
— Nu începe.
— De cât timp?
— Mama a adus vorba de câteva ori.
— Și tu?
N-a răspuns.
M-am uitat la bărbatul cu care urma să mă căsătoresc peste șapte zile și mi-am dat seama că problema nu era un apartament.
Problema era că el considera perfect normal să-mi ceară mie și familiei mele să-i construim lui siguranța financiară.
— Pleacă, Radu.
A clipit.
— Ce?
— Vreau să pleci.
— Andreea, calmează-te.
— Sunt foarte calmă.
S-a ridicat.
— Ne căsătorim peste o săptămână!
— Nu mai sunt atât de sigură.
Pentru prima dată, pe chipul lui a apărut frica.
— Nu poți anula nunta din cauza unei discuții stupide!
— Nu o discuție mă sperie. Ci faptul că ai stat aici și ai lăsat-o pe mama ta să-mi vorbească de parcă valoarea mea ca soție depinde de proprietățile părinților mei.
— Exagerezi.
— Iar tu încă nu înțelegi.
Radu și-a luat geaca.
Înainte să iasă, s-a întors spre mine.
— Dormi și gândește-te. Mâine o să vezi altfel lucrurile.
— Sper că da.
A plecat.
Am rămas singură în bucătărie, privind masa pregătită pentru o seară care trebuia să fie frumoasă.
Lumânările încă ardeau.
Mâncarea se răcise.
Pe frigider era prinsă lista cu ultimele lucruri pentru nuntă.
„Confirmare restaurant.”
„Flori.”
„Fotograf.”
„Verighete.”
Am desprins foaia și am pus-o pe masă.
Apoi am sunat-o pe mama.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat imediat.
I-am povestit tot.
La capătul celălalt s-a făcut liniște.
— Andreea, apartamentul nostru nu intră în discuție, mi-a spus în cele din urmă. Dar nici nunta ta nu trebuie anulată pentru noi. Tu trebuie să hotărăști dacă omul acela este potrivit pentru tine.
Exact asta mă speria.
Pentru că începeam să cred că nu era.
A doua zi dimineață, Margareta m-a sunat de trei ori.
N-am răspuns.
Apoi a venit mesajul:
„Trebuie să înveți că într-o căsnicie nu poți gândi numai pentru tine.”
Aproape că am râs.
După câteva minute a sunat Radu.
— Putem vorbi?
— Da.
— Mama e supărată, dar o să-i treacă. Hai să uităm tot și să ne concentrăm pe nuntă.
— Cu o condiție.
— Care?
— Apartamentele părinților mei nu vor mai fi discutate niciodată. Nici acum, nici după nuntă. Și vreau să-mi spui clar că nu consideri că ți se cuvine ceva din bunurile lor.
A urmat iar tăcerea aceea.
— De ce trebuie să facem reguli înainte să fim măcar căsătoriți?
În clipa aceea am avut răspunsul.
— Pentru că tocmai mi-ai demonstrat de ce am nevoie de ele.
— Andreea…
— Nunta se anulează.
— Ce?!
— Ai auzit.
Tonul lui s-a schimbat imediat.
— Ai înnebunit? Restaurantul este plătit! Am invitat peste o sută de oameni!
— Știu.
— Și ce le spunem tuturor?
— Adevărul nu e obligatoriu. Le spunem doar că nunta nu mai are loc.
— Din cauza unui apartament?!
— Nu, Radu. Din cauza felului în care gândești despre el.
A venit la mine în aceeași după-amiază.
De data asta, Margareta nu era cu el.
A încercat tot.
Mi-a spus că mă iubește. Că mama lui îl influențase. Că nu-l interesa averea părinților mei. Că fusese doar o neînțelegere.
L-am ascultat.
Apoi i-am pus o singură întrebare:
— Dacă nu te interesa, de ce n-ai putut spune aseară: „Nu vreau nimic de la părinții Andreei”?
A rămas fără replică.
— Pentru că nu asta gândeai, am continuat. Poate că nu plănuiai să-mi iei ceva. Dar undeva, în mintea ta, considerai că familia mea trebuie să contribuie la confortul tău. Și mai grav este că atunci când mama ta m-a atacat în propria casă, tu ai ales partea ei.
— Pot să repar asta.
— Poate. Dar nu trebuie să mă căsătoresc cu tine ca să aflu dacă vei reuși.
I-am întins cutia în care își lăsase câteva lucruri la mine.
Atunci a înțeles că decizia era luată.
În următoarele zile am anulat restaurantul, fotograful și florile. Am pierdut o parte din avansuri.
A durut.
Dar mult mai puțin decât ar fi costat o căsnicie greșită.
Rochia de mireasă a fost ultimul lucru.
Am scos-o din dulap și am privit-o mult timp. Cu o săptămână înainte eram convinsă că o voi purta în cea mai frumoasă zi din viața mea.
Am împăturit-o cu grijă și am pus-o în cutie.
Nu simțeam că renunț la o nuntă.
Simțeam că evit o greșeală.
Margareta mi-a mai trimis un singur mesaj:
„Fiul meu merită o femeie care știe ce înseamnă familia.”
De data aceasta i-am răspuns:
„Sunt de acord. Iar eu merit un bărbat care știe același lucru.”
Apoi i-am blocat numărul.
Au trecut câteva luni.
Creditul meu nu dispăruse. Apartamentul nu devenise peste noapte un palat. În fiecare lună continuam să-mi plătesc rata din salariul meu.
Dar când intram seara pe ușă, știam ceva ce Margareta nu înțelesese niciodată.
Casa aceea nu valora doar cât scria într-un contract.
Valora toate diminețile în care mă ridicasem să merg la muncă, toate economiile făcute și toți anii în care îmi construisem singură stabilitatea.
Iar într-o seară, când am trecut pe lângă cutia cu rochia de mireasă, mi-am amintit ultima replică a Margaretei:
„O familie există doar dacă are fundament.”
Am zâmbit.
Într-un singur lucru avusese dreptate.
Doar că fundamentul unei familii nu este un apartament.
Este respectul.
Iar dacă acesta lipsește înainte de nuntă, nicio proprietate din lume nu-l poate pune în loc.