Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ce înseamnă „a treia variantă”? a întrebat Marius dincolo de ușă.
— Înseamnă că nu plec nicăieri. Tu pleci.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi a început să bată în ușă.
— Elena, deschide. Hai să nu facem circ pe scară.
Am deschis, dar am rămas în prag. Claudia era în sufragerie, iar lângă perete se vedeau cutiile cu lucrurile lui.
Marius le-a observat imediat.
— Mi-ai împachetat hainele?
— Da.
— Tu vorbești serios?
— Foarte serios.
S-a uitat când la mine, când la cutii, de parcă încerca să găsească momentul în care situația îi scăpase din mâini.
— Pentru o singură greșeală arunci șaisprezece ani?
— Nu eu i-am aruncat.
— Elena, a fost o aventură. S-a terminat.
Am simțit că mă doare mai puțin decât mă așteptam.
Poate pentru că dimineață auzisem deja partea cea mai importantă.
Nu faptul că mă înșelase.
Ci faptul că, după ce mă trădase, avusese suficientă aroganță încât să-mi spună mie să plec.
— Știi ce m-a făcut să iau decizia? l-am întrebat.
— Evident. Ana.
— Nu.
A rămas surprins.
— Tu.
— Ce vrei să spui?
— Dacă dimineață mi-ai fi spus că ai greșit, că îți pare rău și că vrei să reparăm lucrurile, poate acum am fi avut altă conversație. Dar tu ai venit în bucătărie și mi-ai dat un ultimatum. „Mă ierți sau pleci.” De parcă eu trebuia să suport și trădarea, și pedeapsa.
— Eram nervos.
— Nu. Erai sigur pe tine.
Marius și-a trecut mâna prin păr.
— Bine. Am formulat prost.
Aproape că am zâmbit.
— Ai „formulat prost” o infidelitate?
— Nu răstălmăci ce spun!
Tonul lui începea să urce.
Claudia a apărut în capătul holului.
Marius a văzut-o și s-a oprit.
— Ai chemat-o și pe ea?
— Am chemat un om în care am încredere.
Replica l-a lovit.
— Elena, putem discuta singuri?
— Nu mai avem nimic de discutat în seara asta.
I-am arătat cutiile.
— Aici sunt lucrurile de care ai nevoie imediat. Restul le strâng și stabilim cum le iei.
— Și unde vrei să mă duc?
Am rămas câteva secunde privind omul care, cu doar câteva ore înainte, îmi spusese să mă întorc la tatăl meu.
— La părinții tăi. La hotel. La Ana. Unde consideri. Ești adult, Marius.
— Sunt soțul tău!
— Ai fost și azi-dimineață, când mi-ai spus să-mi fac bagajele.
A coborât privirea.
Pentru prima dată nu mai avea o replică.
A luat geanta și una dintre cutii.
Înainte să plece s-a întors spre mine.
— O să regreți că ai făcut asta la nervi.
— Nu fac nimic la nervi. Tocmai asta nu înțelegi.
Am închis ușa.
Și abia atunci au început să-mi tremure mâinile.
Claudia m-a prins de braț.
— Ești bine?
M-am așezat pe canapea.
— Nu știu.
Nu eram bine.
Dar eram hotărâtă.
În zilele următoare, Marius a încercat toate variantele.
Mai întâi au venit mesajele calme.
„Trebuie să discutăm.”
„Șaisprezece ani nu se termină într-o seară.”
Apoi scuzele.
„Știu că am greșit.”
„Ana nu înseamnă nimic pentru mine.”
După aceea au venit florile.
Le-am găsit într-o dimineață în fața ușii.
Iar când nici asta n-a funcționat, au început reproșurile.
„Claudia te întoarce împotriva mea.”
„Ai reacționat exagerat.”
„Și tu ai partea ta de vină pentru ce s-a întâmplat între noi.”
Ultimul mesaj mi-a confirmat că luasem decizia corectă.
Nu voia să repare ce făcuse.
Voia doar să revină la viața pe care o avusese.
La confortul lui.
La apartamentul meu.
La femeia despre care fusese convins că va ierta până la urmă.
Am început demersurile pentru divorț.
Când a înțeles că nu era doar o amenințare, Marius m-a rugat să ne întâlnim.
Am acceptat într-o cafenea.
A venit înaintea mea.
Părea obosit.
— Am încheiat orice legătură cu Ana, mi-a spus imediat.
— Bine.
— Atât?
— Ce ai vrea să spun?
— Că mai există o șansă.
L-am privit și, pentru prima dată după foarte mulți ani, nu mi-a fost teamă că răspunsul meu îl va supăra.
— Nu mai există, Marius.
— Din cauza unei aventuri?
— Din cauza omului care ai devenit când ai crezut că nu te pot pierde.
A tăcut.
— Te-am iubit, am continuat. Probabil că o parte din mine încă te iubește. Dar iubirea nu înseamnă să accept orice numai ca să nu rămân singură.
Marius și-a coborât ochii.
— Îmi pare rău.
De data aceasta părea sincer.
Dar uneori scuzele sincere vin după ce consecințele au devenit inevitabile.
— Și mie, i-am răspuns.
Am divorțat câteva luni mai târziu.
Nu a existat nicio victorie spectaculoasă.
Nicio scenă în care Marius să rămână distrus, iar eu să plec triumfătoare.
A fost mai simplu.
Și mai greu.
Am împărțit ceea ce trebuia împărțit, ne-am semnat actele și fiecare și-a continuat viața.
În prima seară după ce totul s-a terminat, am ajuns acasă și am rămas câteva clipe în hol.
Locul unde fuseseră cutiile lui era gol.
Am intrat în bucătărie și mi-am făcut o cafea.
M-am așezat exact la masa la care Marius îmi spusese:
„Ori mă ierți, ori pleci.”
M-am uitat în jur.
Apartamentul părea mai mare.
Mai liniștit.
Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva ar fi trebuit să simt un gol.
Dar nu simțeam asta.
Simțeam că, după mult timp, aveam din nou loc.
Loc să respir.
Loc să mă aud pe mine.
Și atunci am înțeles ceva.
Marius avusese dreptate într-o singură privință în dimineața aceea.
Trebuia într-adevăr să aleg.
Doar că uitase că alegerea nu îi aparținea lui.
Îmi aparținea mie.