Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am lăsat pixul jos.
Băiatul încerca din nou.
— De… de… de…
Mama lui s-a grăbit să intervină:
— Îl cheamă David. Îmi cer scuze, se bâlbâie când are emoții.
Am ridicat mâna ușor.
— Nu trebuie să vă cereți scuze.
Apoi m-am uitat la băiat.
— David, eu nu mă grăbesc. Avem tot timpul din lume.
A rămas nemișcat.
Probabil se aștepta să-i termin eu cuvântul. Sau să-mi mut privirea, jenat.
N-am făcut nimic.
Am așteptat.
— Da… Da… David, a reușit în cele din urmă.
Am zâmbit.
— Îmi pare bine, David. Eu sunt Costel.
Mama lui și-a dus mâna la gură.
— Dumneavoastră sunteți avocatul Costel Marinescu?
— Da.
— Nu-mi vine să cred…
A scos telefonul și mi-a arătat un articol despre un proces pe care îl câștigasem cu câteva luni înainte.
David s-a uitat când la ecran, când la mine.
— E… ești dumneata?
— Eu sunt.
A tăcut puțin, apoi a întrebat cu greu:
— Și… și dumneata te-ai bâ… bâ…
S-a oprit rușinat.
Știam exact cuvântul pe care încerca să-l spună.
— Bâlbâit?
A dat din cap.
— Da, David. Și încă mi se mai întâmplă uneori.
Ochii i s-au mărit.
— Dar… ești avocat.
— Tocmai de aceea vreau să-ți spun ceva.
M-am ridicat și am venit lângă el.
— Când aveam vârsta ta, într-o zi m-a pus învățătoarea să citesesc în fața clasei. M-am blocat. Copiii au început să râdă.
David mă privea fără să clipească.
— Și ce-ai făcut?
— În ziua aceea? M-am așezat în bancă și mi-am dorit să dispar.
A zâmbit puțin.
— Și după?
Întrebarea lui m-a lovit direct în inimă.
— După, am continuat.
I-am povestit despre cabinetul de logopedie din Vaslui. Despre orele petrecute în fața oglinzii. Despre tata și despre propoziția lui pe care n-am uitat-o niciodată.
David asculta fascinat.
La final, m-a întrebat:
— Și acum… nu mai râde nimeni?
Am zâmbit.
— Acum, când vorbesc, o sală întreagă așteaptă să termin.
Mama lui a început să plângă.
S-a întors puțin, încercând să-și ascundă lacrimile.
— Îmi pare rău, a spus. Doar că… la școală râd de el. A început să nu mai ridice mâna, deși știe răspunsurile. Uneori spune că îl doare burta numai ca să nu meargă.
M-am uitat la David.
Știam sentimentul.
Nu te sperie școala.
Te sperie momentul în care trebuie să deschizi gura.
M-am întors la birou și am luat una dintre cărțile mele de vizită.
Pe spate am scris:
„Nu trebuie să vorbești repede. Trebuie doar să nu renunți.”
I-am întins-o.
— Ține-o.
A citit încet.
— E pentru mine?
— Da. Dar am o condiție.
M-a privit serios.
— Care?
— În ziua în care cineva va râde din nou de tine, să nu crezi că râde pentru că tu valorezi mai puțin. Uneori oamenii râd doar pentru că nu înțeleg cât curaj îi trebuie altuia ca să facă un lucru care lor li se pare simplu.
A strâns cartonașul în palmă.
— Bine.
Mama lui plângea deja fără să mai încerce să ascundă.
Când s-au ridicat să plece, David a ajuns la ușă, apoi s-a întors.
— Domnule avocat?
— Da?
A inspirat adânc.
— Eu… eu cred că vreau să fiu judecător.
Pentru o secundă n-am putut răspunde.
Nu din cauza bâlbâielii.
Din cauza nodului din gât.
— Atunci să nu lași pe nimeni să-ți spună că nu poți.
A zâmbit și a ieșit.
Am rămas singur în cabinet.
Pe perete aveam diplome, fotografii și rame care dovedeau toate lucrurile pe care le făcusem în viață.
Dar în ziua aceea niciuna nu mai părea importantă.
M-am gândit la copilul de șapte ani care stătuse cândva în fața unei clase și încercase să-și găsească vocea printre râsetele celorlalți.
Dacă aș fi putut să mă întorc la el, i-aș fi spus un singur lucru:
„Mai rezistă puțin, Costel. Într-o zi, exact lucrul pentru care râd acum de tine va fi motivul pentru care vei ști să asculți un copil pe care ceilalți nu au răbdare să-l asculte.”
Seara am mers la tata.
Îmbătrânise. Mâinile lui mari, care altădată ridicau ciocanul ore întregi, tremurau acum ușor.
I-am povestit despre David.
A ascultat până la capăt.
Apoi a zâmbit.
— Vezi, băiete? Fierul s-a îndoit.
Am râs.
— Da, tată.
— Dar nu s-a rupt.
Și atunci am înțeles.
Poate că unele răni din copilărie nu dispar niciodată cu adevărat.
Dar, dacă ai noroc, într-o zi nu te mai dor doar pe tine.
Devii omul care știe ce să spună atunci când altcineva trece prin același lucru.
Iar uneori sunt suficiente câteva secunde de răbdare ca un copil să înceapă să creadă că vocea lui merită auzită.