Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ana a făcut un pas înainte.
Avea opt ani când Sorin plecase. Dintre toate trei, ea era singura care își amintea perfect dimineața aceea.
— Tata? a repetat ea. — Tata cui?
Sorin a încremenit.
— Ana…
— Nu. Ai spus că nu asta era viața pe care ți-o imaginai. Că voiai un băiat. Îți amintești?
Am simțit cum mi se strânge inima.
Ani întregi încercasem să le feresc de povara acelor cuvinte. Dar Ana le ținuse minte.
Pe toate.
Sorin și-a coborât privirea.
— Am spus lucruri îngrozitoare.
— Și după aceea ai plecat.
Eliza stătea lângă mine, nemișcată. Maria îl privea ca pe un străin.
Pentru ea, exact asta era.
— De ce ai venit? am întrebat.
Sorin și-a lăsat geanta lângă poartă.
— Am aflat de Ana. Că a intrat la facultate. Am auzit și despre tine… despre afacere. Am vrut să vă văd.
Ana a râs scurt.
— Acum?
— Știu că e târziu.
— Zece ani, a spus ea. Nu „târziu”. Zece ani.
Sorin și-a trecut mâna peste față.
Nu mai era bărbatul sigur pe el care ieșise cândva pe poartă convins că noi eram problema.
Părea obosit.
— Am greșit.
Eliza a vorbit pentru prima dată:
— Eu ani întregi m-am întrebat dacă ai fi rămas dacă eram băiat.
Sorin a ridicat brusc privirea.
— Ce?
— M-ai auzit.
Vocea ei tremura.
— Credeam că eu și surorile mele n-am fost suficiente pentru tine.
Sorin a pălit.
— Eliza, nu…
— Ba da. Pentru că asta ai spus.
Am văzut lacrimile în ochii lui.
Dar nu m-am grăbit să-l consolez.
Existau lacrimi care veneau cu zece ani prea târziu.
— V-am trimis bani, a spus el încet.
Ana și-a încrucișat brațele.
— Banii nu vin la serbări. Nu te duc la medic. Nu te întreabă cum a fost prima zi de liceu.
Sorin n-a mai răspuns.
Atunci Maria, care până în acel moment doar îl studiase, s-a apropiat de mine.
— Mamă, chiar el e?
Întrebarea aceea a fost probabil cea mai grea dintre toate.
Nu era spusă cu răutate.
Maria pur și simplu nu-și amintea de el.
— Da, iubita mea.
Sorin și-a șters repede obrazul.
— Maria…
Fata s-a lipit și mai mult de mine.
— Eu nu-mi amintesc de tine.
El a închis ochii.
Pentru prima dată am înțeles că nu exista nicio replică prin care să repare ce făcuse.
Nu putea recupera primii pași ai Mariei.
Nu putea recupera serbările Elizei.
Nu putea recupera anii în care Ana se maturizase prea repede și mă ajutase în loc să fie doar copil.
— Nu vă cer să mă iertați astăzi, a spus în cele din urmă. Vreau doar… dacă îmi permiteți… să încerc să vă cunosc.
M-am uitat la fete.
Decizia nu putea fi doar a mea.
— Ana?
A rămas câteva secunde tăcută.
— Eu nu vreau să mă prefac că ultimii zece ani n-au existat.
— Nici eu nu vă cer asta, spuse Sorin.
— Dar dacă Maria și Eliza vor să vorbească cu tine, nu le voi opri.
Eliza a dat încet din cap.
— Nici eu nu știu ce vreau încă.
Apoi toate privirile s-au îndreptat spre Maria.
Ea s-a gândit serios.
— Poți să stai puțin.
Sorin aproape că a zâmbit.
— Mulțumesc.
— Dar nu-ți spun „tata”, a adăugat ea.
Zâmbetul lui s-a stins.
— E în regulă.
Ne-am așezat în curte.
A fost probabil cea mai ciudată masă din viața noastră.
Sorin privea în jur de parcă descoperea o lume care crescuse fără el.
A văzut terasa.
Ferestrele noi.
Florile.
Tăvile cu plăcinte pregătite pentru comenzile de a doua zi.
— Tu ai făcut toate astea? m-a întrebat.
— Noi.
Am privit spre fete.
— Le-am făcut împreună.
Sorin a dat încet din cap.
— Când am plecat, eram convins că…
S-a oprit.
— Că ce? am întrebat.
— Că fără mine o să vă fie imposibil.
Pentru prima dată am zâmbit.
— Ne-a fost greu, Sorin. Foarte greu. Dar imposibil nu.
Privirea lui s-a oprit asupra Anei.
— Și acum pleci la facultate?
— Da.
— Pedagogie?
Ana a părut surprinsă că știa.
— Da.
— Felicitări.
— Mulțumesc.
Atât.
Fără îmbrățișări miraculoase.
Fără iertare instantanee.
Viața adevărată nu funcționează așa.
Sorin a mai rămas aproximativ o oră.
La plecare și-a luat geanta și s-a oprit în dreptul porții.
— Pot să mai vin?
N-am răspuns eu.
Ana s-a uitat la surorile ei.
— Sună înainte.
Sorin a încuviințat.
Pentru el, probabil acele două cuvinte au însemnat mai mult decât ar fi însemnat o mie de reproșuri.
Nu era iertat.
Dar nici ușa nu fusese închisă definitiv.
După ce a plecat, am rămas toate patru în curte.
Maria a rupt tăcerea:
— Mami?
— Da?
— Ești tristă că a venit?
M-am gândit puțin.
— Nu. Cred că sunt liniștită.
Ana m-a privit.
— L-ai primi înapoi?
Am știut imediat răspunsul.
— Ca soț? Niciodată.
Fetele au rămas tăcute.
— Dar este tatăl vostru. Dacă vreți să-i dați șansa să repare măcar o parte din ce a stricat, eu nu vă voi opri.
Ana s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
Eliza a venit lângă noi.
Apoi Maria.
Am rămas toate patru îmbrățișate în mijlocul curții pe care o construisem împreună.
Atunci mi-am amintit de dimineața de acum zece ani.
Sorin plecase convins că viața îi dăduse ceva mai puțin pentru că avea trei fete.
Dar se înșelase.
Nu fetele mele fuseseră insuficiente.
El fusese prea orb ca să înțeleagă ce primise.
Iar eu petrecusem zece ani privind cele trei „dezamăgiri” ale lui transformându-se în trei dintre cele mai frumoase motive pentru care merita să mă ridic în fiecare dimineață.
Sorin pierduse zece ani așteptând viața pe care credea că o merită.
Noi, în schimb, ne construiserăm una.
Și era a noastră.