Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ba încep! Casa asta a fost a tatălui meu. Familia noastră a muncit pentru ea. Și acum vine nevasta ta și ne spune nouă ce avem voie să facem aici?
Am simțit că-mi tremură mâinile, dar n-am spus nimic.
Pentru că, în acel moment, nu mai conta ce spuneam eu.
Conta ce avea să spună Mihai.
Doina s-a apropiat de fiul ei și a rostit, în fața tuturor:
— Mihai, poate că a venit timpul să-i arăți soției tale cine este stăpânul în casa asta!
M-am uitat la el.
Gheorghe și Mariana așteptau.
Doina era convinsă că fiul ei îi va da dreptate.
Mihai a rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi și-a ridicat privirea spre mama lui.
Iar primele cuvinte pe care le-a rostit au făcut-o pe Doina să-și piardă complet zâmbetul…
— Stăpânul? repetă Mihai încet.
Doina îl privea sigură pe ea. Gheorghe și Mariana așteptau și ei răspunsul.
Mihai coborî cele două trepte și se opri în fața mamei sale.
— Dacă vrei neapărat să știi cine hotărăște aici, îți spun eu: Irina și cu mine. Împreună.
Zâmbetul Doinei dispăru.
— Mihai…
— Nu, mamă. De data asta mă asculți tu.
Nu-l mai văzusem niciodată vorbindu-i astfel. Nu țipa, dar nici nu mai încerca să împace pe toată lumea.
— Bunicul mi-a lăsat casa mie. Sunt recunoscător pentru ea și n-am uitat niciodată de unde vine. Dar asta nu înseamnă că tu, unchiul Gheorghe sau oricine altcineva puteți veni aici să hotărâți ce facem cu proprietatea.
Doina se înroși.
— Eu sunt mama ta!
— Știu. Și te iubesc. Dar Irina este soția mea. Aici este casa noastră.
Gheorghe interveni:
— Mihai, nu merită să vă certați pentru câteva straturi.
Mihai se întoarse spre el.
— Exact. Nu merită. Pentru că problema nu sunt straturile.
Apoi arătă spre curte.
— Problema este că noi am plecat o săptămână și mama a schimbat jumătate din curte fără să ne întrebe.
Mariana ridică din umeri.
— A vrut să vă ajute.
— Atunci trebuia să întrebe de ce ajutor avem nevoie.
Am rămas tăcută.
Nu mai era nevoie să spun nimic.
Pentru prima dată de când ne întorseserăm, Mihai spunea exact ceea ce încercasem eu să-i explic.
Doina se uită spre mine.
— Ești mulțumită acum?
Am vrut să răspund, dar Mihai a făcut-o înaintea mea.
— Nu o transforma pe Irina în vinovată pentru ceea ce spun eu.
Mama lui încremeni.
— Asta este și decizia mea.
— Decizia ta?!
— Da.
Mihai trase aer în piept.
— Grădina va fi scoasă. Refacem gazonul și amenajăm curtea așa cum am stabilit eu și Irina.
Doina părea sincer rănită.
— După tot ce am făcut pentru tine…
Mihai închise ochii o clipă.
Știam replica aceea.
O auzise probabil de sute de ori.
„Te-am crescut singură.”
„Am făcut sacrificii pentru tine.”
„Eu știu ce este mai bine.”
De data aceasta însă nu cedă.
— Și îți voi fi recunoscător toată viața pentru ce ai făcut pentru mine. Dar recunoștința nu înseamnă că trebuie să-ți dau dreptul să conduci familia mea.
Pentru câteva secunde, nimeni nu mai spuse nimic.
Apoi Doina își scoase mănușile de grădinărit și le aruncă în sacoșă.
— Foarte bine. Atunci descurcați-vă singuri!
— Asta intenționăm.
— Și să nu veniți la mine la iarnă după murături!
Gheorghe își ascunse cu greu un zâmbet.
— Hai, Doina…
— Ce „hai”? Să-și cumpere roșiile de la supermarket!
A pornit spre poartă, urmată de Gheorghe și Mariana.
Înainte să iasă, s-a întors.
— Te-a schimbat femeia asta, Mihai.
El a privit-o liniștit.
— Nu, mamă. Am crescut.
Poarta s-a închis.
Am rămas amândoi în curte.
Mihai și-a trecut mâna prin păr și a oftat.
— Cred că nu mai vorbește cu mine o lună.
— Îmi pare rău.
S-a întors spre mine.
— Mie îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că ieri am încercat să negociez cu tine ca să nu se supere ea.
S-a uitat spre straturile de legume.
— Ai avut dreptate. Nu era vorba despre niște roșii.
M-am apropiat.
— Nu vreau să te despart de mama ta.
— Știu. Tocmai asta trebuia să înțeleg și eu.
În weekend ne-am apucat de curte.
N-am aruncat plantele.
Am găsit un vecin care avea o grădină mare și le-a primit cu bucurie. Doina muncise la ele și, oricât de supărată eram, nu vedeam niciun rost să distrugem ceva viu doar ca să demonstrăm un principiu.
Apoi am nivelat pământul.
Câteva săptămâni mai târziu, gazonul începea din nou să prindă culoare.
Am comandat pergola pe care o aleseserăm încă din primăvară. Sub ea am pus o masă din lemn și două fotolii confortabile. Într-un colț am așezat balansoarul, iar lângă gard am plantat lavandă și câteva tufe de trandafiri.
Și, aproape în glumă, am păstrat o bucată mică de pământ.
Poate doi metri.
— Ce faci acolo? m-a întrebat Mihai când m-a văzut.
I-am arătat câteva fire de busuioc și două răsaduri de roșii.
A început să râdă.
— După tot războiul nostru, faci grădină?
— Nu. Fac ce vreau eu în curtea mea.
— Asta sună periculos.
Am râs amândoi.
Doina nu ne-a sunat aproape trei săptămâni.
Mihai nu a alergat după ea să-și ceară iertare.
Îi trimitea câte un mesaj, o întreba dacă este bine, dar nu revenea asupra deciziei.
Într-o duminică după-amiază, poarta s-a deschis.
Doina stătea acolo cu o sacoșă în mână.
M-am ridicat de sub pergolă.
— Bună ziua.
— Bună.
A privit curtea.
Gazonul era din nou verde. Balansoarul se mișca ușor în vânt, iar masa era pregătită pentru cafea.
Privirea i s-a oprit asupra colțișorului meu cu roșii.
— Ce-i acolo?
— Două fire de roșii.
A ridicat sprâncenele.
— Deci până la urmă tot la mine ai ajuns.
— Nu chiar.
Am zâmbit.
— Diferența este că pe astea le-am plantat eu.
Pentru o clipă am crezut că se va supăra din nou.
În schimb, colțul gurii i s-a ridicat.
— Sunt puse prea aproape.
Am izbucnit în râs.
— Doina…
— Bine, bine! Nu mă bag.
Mihai ieși din casă și, când își văzu mama, se opri.
— Ai venit.
— Am venit.
Doina puse sacoșa pe masă.
— V-am adus niște plăcintă.
Apoi se uită spre mine.
— N-am adus sapă.
Am râs toți trei.
Nu și-a cerut iertare în discursuri lungi. Doina nu era genul acela de om.
Dar înainte să plece, s-a oprit lângă poartă.
— Irina?
— Da?
— Data viitoare când vreau să fac ceva pe aici… întreb.
Am zâmbit.
— Atât am vrut.
După ce a plecat, m-am așezat lângă Mihai sub pergolă.
Curtea nu devenise mai frumoasă doar pentru că aveam gazon, flori sau un balansoar.
Devenise cu adevărat a noastră pentru că, pentru prima dată, stabiliserăm împreună unde se termină dorințele celorlalți și unde începe viața noastră.
Iar cele două fire de roșii au rămas acolo toată vara.
Nu pentru că Doina avusese dreptate.
Ci pentru că noi aleseserăm să le plantăm.