Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas câteva minute cu telefonul în mână.
Apoi am sunat-o pe Alina, cea mai bună prietenă a mea.
— Ești ocupată azi?
— Depinde. Ce s-a întâmplat?
— Marius a plecat singur la nunta Laviniei. Mireasa a cerut să nu vin.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Și el… s-a dus?
— Da.
— Irina, vin la tine.
— Nu. Vreau să fac ceva singură mai întâi.
Am închis și m-am privit în oglindă. Eram încă îmbrăcată pentru nuntă, cu părul aranjat și machiajul făcut. Cu două ore înainte mă întrebam dacă rochia era suficient de elegantă pentru familia lui Marius.
Acum întrebarea mi se părea absurdă.
Mi-am schimbat rochia, am pus cadoul Laviniei în dulap și am ieșit.
M-am oprit la o cafenea mică din apropierea parcului. Mi-am comandat o cafea și, pentru prima dată după mult timp, am început să mă gândesc nu la ce trebuia să fac pentru ceilalți, ci la mine.
Telefonul vibra din când în când.
Marius îmi trimisese o fotografie de la restaurant.
„Totul e frumos. Vorbim când ajung.”
Nici măcar nu mă întrebase dacă sunt bine.
Am lăsat telefonul cu ecranul în jos.
La nuntă, însă, lucrurile nu merseseră chiar atât de liniștit pe cât sperase el.
Aveam să aflu mai târziu că, atunci când invitații s-au așezat la mese, mătușa lui Marius observase scaunul gol de lângă el.
— Irina unde este?
Marius încercase să evite răspunsul.
— N-a mai venit.
— E bolnavă?
Atunci Lavinia intervenise, relaxată:
— Eu am rugat-o să nu vină. Am vrut să am liniște astăzi.
Mătușa o privise lung.
Apoi se întorsese spre Marius.
— Și tu ți-ai lăsat nevasta acasă pentru că așa ți-a cerut sora ta?
Marius n-a răspuns.
Mama lui încercase să schimbe subiectul, dar întrebarea rămăsese acolo.
Câteva ore mai târziu, Marius mi-a trimis alt mesaj:
„Poate am gestionat prost situația.”
Nu i-am răspuns.
Era aproape unsprezece seara când am auzit cheia în ușă.
Marius a intrat încet. Și-a lăsat sacoul pe spătarul unui scaun și m-a găsit în sufragerie.
— Putem vorbi?
— Sigur.
Probabil tonul meu calm l-a neliniștit mai mult decât dacă aș fi țipat.
S-a așezat în fața mea.
— Irina… cred că am greșit.
— Ce te-a făcut să crezi asta?
A tăcut.
— M-au întrebat unde ești.
— Și?
— Mătușa mea a spus niște lucruri.
Am zâmbit amar.
— Deci a trebuit să-ți spună altcineva că nu e normal să mergi liniștit la o nuntă după ce soția ta a fost exclusă?
— Nu e atât de simplu.
— Ba da, Marius. Este foarte simplu.
S-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.
— Era nunta surorii mele. Ce voiai să fac? Să-i stric ziua?
Atunci l-am privit drept în ochi.
— Nu Lavinia mi-a arătat astăzi ce loc am în familia voastră. Tu mi-ai arătat.
A încremenit.
— Irina…
— Patru ani am înghițit glumele ei. Comentariile. Privirile. De fiecare dată mi-ai spus să nu fac scandal, pentru că „așa este Lavinia”. Astăzi m-a exclus de la propria ei nuntă și tot eu trebuia să fiu cea înțelegătoare.
— Îmi pare rău.
— Știu. Dar nu este suficient.
Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că nu mai pot continua ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
— Vrei să divorțăm pentru o nuntă?
Am clătinat din cap.
— Vezi? Nici acum nu înțelegi. Nu este despre nuntă.
M-am ridicat.
— Este despre fiecare dată când ai ales liniștea familiei tale în locul demnitatii soției tale. Despre fiecare „lasă de la tine”. Despre fiecare moment în care eu trebuia să mă fac mai mică pentru ca voi să vă simțiți confortabil.
Marius și-a trecut mâna peste față.
— Spune-mi ce să fac.
— Pentru început, nu-mi mai cere mie să repar ceea ce n-am stricat.
În noaptea aceea, Marius a dormit în sufragerie.
A doua zi dimineață, telefonul meu a sunat.
Era Lavinia.
Am lăsat să sune.
Apoi a venit mesajul:
„Am auzit că ai făcut o problemă uriașă din asta. Era nunta mea și aveam dreptul să aleg cine vine.”
Am citit mesajul de două ori.
I-am răspuns:
„Ai avut dreptul să alegi. Și eu îl am.”
Apoi am blocat telefonul.
În următoarele zile, Marius a început, poate pentru prima dată, să înțeleagă că nu era suficient să spună că mă iubește.
Trebuia să se comporte ca un soț.
A mers singur la părinții lui și le-a spus clar că ceea ce se întâmplase nu se va repeta. Iar când Lavinia i-a reproșat că „și-a ales nevasta în locul surorii”, răspunsul lui a fost simplu:
— Nu trebuia să mă pui niciodată să aleg.
Nu l-am iertat imediat.
Nici n-am uitat.
Dar am acceptat să vedem dacă mai exista ceva de salvat între noi.
Au trecut câteva luni.
Relația mea cu Lavinia a rămas rece. Ne salutăm când ne întâlnim, dar atât. Nu mai încerc să-i câștig simpatia și, surprinzător, nici nu mai simt nevoia.
Cu Marius a fost mai greu.
A trebuit să învețe că evitarea unui conflict nu înseamnă întotdeauna pace. Uneori înseamnă doar să lași omul de lângă tine să ducă singur toate loviturile.
Într-o seară, am găsit în dulap cutia cu darul pe care îl cumpărasem pentru nuntă.
Marius era lângă mine.
— Ce faci cu el? m-a întrebat.
Am privit cutia și am zâmbit.
— Îl păstrez.
— De ce?
— Ca să-mi amintesc ceva.
— Ce?
Am închis dulapul.
— Că în dimineața aceea credeam că cea mai mare problemă era că sora ta nu mă voia la nunta ei.
L-am privit.
— Dar problema adevărată era că eu acceptasem prea mult timp să fiu tolerată acolo unde trebuia să fiu respectată.
Marius n-a spus nimic.
De data asta, nici nu trebuia.
Pentru că uneori nu ziua în care cineva te dă afară din viața lui este cea care schimbă totul.
Ci ziua în care tu încetezi să mai bați la ușa lui.