Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mesajul lui Victor era mai lung decât se așteptase.
„Mama mi-a spus că nu vrei să ajuți. Nu voiam să ajungem aici, dar oamenii cărora le datorez bani au început să mă preseze. Alina e speriată. Dacă poți să-mi dai măcar o parte din banii pe care i-ai băgat în mașină, îți promit că ți-i dau înapoi.”
Adriana a citit de două ori.
Nu asta o tulburase cel mai mult. Ci propoziția următoare.
„Știu că ai și banii strânși pentru avans. Mama mi-a spus.”
A rămas cu telefonul în mână.
Despre plicul pentru avans nu-i spusese niciodată lui Victor.
Mama știa. Cu luni în urmă, Adriana îi mărturisise că, după ce își va cumpăra mașina, vrea să continue să economisească pentru un apartament mic. Era visul ei de ani întregi: să nu mai plătească chirie și să aibă, în sfârșit, ceva al ei.
Acum înțelegea.
Nu era vorba doar despre mașină.
Familia făcuse deja socoteala tuturor banilor ei.
L-a sunat imediat pe Victor.
— De unde știi de avans?
— Adriana, nu începe…
— Te-am întrebat ceva.
Victor a oftat.
— Mi-a spus mama. Dar nu vreau toți banii. Am nevoie doar să trec de perioada asta.
Aceeași propoziție.
O auzise de atâtea ori, încât aproape îi venea să râdă.
— Pentru ce sunt cei cincizeci de mii?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Sunt mai multe.
— Ce înseamnă „mai multe”?
— Niște credite. Niște bani împrumutați.
— Pentru ce, Victor?
— Contează?
— Dacă îmi ceri să-mi vând mașina și să renunț la avansul pentru apartament, da. Contează foarte mult.
Victor a început să se enerveze.
— Am încercat să fac niște bani. Un prieten mi-a propus să intrăm într-o afacere. Am pus bani, n-a mers. După aia am împrumutat ca să acopăr ce pierdusem.
Adriana s-a așezat.
— Ai făcut credite ca să acoperi alte credite?
— Crezi că mie îmi place situația asta?
— Nu. Dar observ că soluția este din nou să plătesc eu.
— Ești sora mea.
— Și tu ești fratele meu. Asta nu mă face responsabilă pentru datoriile tale.
Vocea lui s-a schimbat.
— Bine. Am înțeles.
— Victor…
— Nu, chiar am înțeles. Ție îți pasă mai mult de o mașină decât de familie.
A închis.
Adriana a rămas privind ecranul.
Pentru câteva minute, vinovăția s-a întors. Știa că David și Maria nu aveau nicio vină. Îi iubea și nu suporta ideea că le-ar putea lipsi ceva.
Dar tocmai aici fusese prinsă de fiecare dată.
Victor făcea greșeala, mama invoca familia și copiii, iar Adriana plătea.
A deschis aplicația băncii.
Degetul i-a rămas deasupra ecranului.
Ar fi putut transfera câteva mii de lei. Ar fi liniștit-o pe mama. Victor ar fi devenit din nou prietenos. Tensiunea s-ar fi stins.
Pentru cât timp?
O lună?
Două?
A închis aplicația.
În acea seară, mama a sunat-o de trei ori. Adriana n-a răspuns.
A doua zi a mers însă la ea.
Elena locuia în același apartament în care crescuseră Adriana și Victor. Numai că acum, împreună cu ea, locuiau Victor, Alina și cei doi copii.
Când Adriana a intrat, Maria a fugit s-o îmbrățișeze.
— Mătușă, ai venit cu mașina nouă?
— Am venit.
— Mă duci și pe mine într-o zi?
Adriana a zâmbit.
— Sigur că da.
Apoi a văzut-o pe Alina în ușa bucătăriei.
Părea obosită.
— Putem vorbi?
Au intrat în bucătărie, iar Adriana a închis ușa.
— Copiii au ce mânca?
Alina a clipit surprinsă.
— Cum adică?
— Mama mi-a spus că abia mai aveți bani de mâncare.
Alina și-a coborât privirea.
— Nu suntem bine cu banii, dar copiii au mâncare.
Adriana a simțit cum i se strânge maxilarul.
— Deci nu sunt flămânzi.
— Nu.
— Atunci de ce mi se spune asta?
Alina n-a răspuns imediat.
— Pentru că mama ta e speriată. Și eu sunt. Dar eu nu i-am cerut să-ți spună să-ți vinzi mașina.
— Victor mi-a cerut și banii pentru apartament.
Alina a ridicat brusc capul.
— Ce bani?
Atunci Adriana a înțeles că nici măcar soția fratelui ei nu știa tot.
— Cât ți-a spus Victor că datorează?
— Treizeci de mii.
Cele două femei s-au privit.
— Sunt aproape cincizeci.
Alina a pălit.
În acel moment s-a auzit ușa de la intrare.
Victor.
Când a intrat în bucătărie și le-a văzut împreună, s-a oprit.
— Ce cauți aici?
Alina s-a ridicat.
— De ce mi-ai spus că sunt treizeci de mii?
Privirea lui Victor a fugit spre Adriana.
— Serios? Ai venit să-mi distrugi familia?
Adriana aproape că nu l-a recunoscut.
— Eu?
— Da, tu. Puteai să mă ajuți și terminam povestea.
— Nu terminai nimic, Victor. Acopereai o datorie cu banii mei și peste câteva luni găseai alta.
— Ce știi tu?
— Știu că mi-ai cerut banii pentru apartament fără ca măcar soția ta să știe cât datorezi.
Alina s-a întors spre el.
— Mai sunt și alte lucruri pe care nu mi le-ai spus?
Victor n-a răspuns.
Și tăcerea lui a fost răspunsul.
Adriana a plecat înainte ca discuția să se transforme într-un scandal. În mașină, a stat câteva minute fără să pornească motorul.
De data aceasta nu mai simțea vinovăție.
Simțea tristețe.
Își iubise fratele toată viața, dar începuse să înțeleagă că a iubi pe cineva și a-i plăti permanent greșelile sunt două lucruri complet diferite.
Următoarele două săptămâni au fost grele.
Mama i-a vorbit foarte puțin. Victor deloc.
Adriana a continuat să muncească. Dimineața mergea la birou, iar în câteva seri pe săptămână lua cliente. Diferența era că acum nu mai pierdea ore întregi prin autobuze. Putea ajunge la două cliente într-o seară în loc de una.
Pentru prima dată, mașina începea chiar să-i aducă bani.
Într-o joi, mama a sunat.
— Victor s-a angajat.
Adriana a rămas tăcută.
— Unde?
— La un depozit, lângă Brașov. Program fix. Nu câștigă extraordinar, dar are salariu stabil.
— Și datoriile?
— A vorbit cu oamenii cărora le datorează. Cu banca a făcut reeșalonare, iar pentru restul a stabilit rate.
Adriana s-a sprijinit de birou.
— Deci se putea.
Mama n-a răspuns.
— Se putea, mamă. Doar că până acum era mai simplu să mă sunați pe mine.
— Poate.
Era prima dată când Elena nu îl apăra imediat.
— Alina și-a găsit și ea ceva de lucru, a continuat mama. Patru ore pe zi, cât copiii sunt la școală și la grădiniță.
Adriana a zâmbit fără să vrea.
Nu pentru că Victor suferea. Nu-și dorise niciodată asta.
Ci pentru că, în momentul în care familia încetase să mai aibă o persoană care acoperea fiecare gaură, apăruseră soluții despre care înainte se spunea că nu există.
— Adriana…
— Da?
— Cred că am greșit și eu.
A tăcut.
Mama ei nu era femeia care recunoștea ușor asemenea lucruri.
— De fiecare dată când Victor avea o problemă, încercam s-o rezolv înainte să simtă consecințele. Și când eu n-am mai putut, am început să mă bazez pe tine.
— Știu.
— Mi-era frică pentru copii.
— Și mie. Dar copiii nu pot deveni motivul pentru care Victor nu răspunde niciodată pentru ceea ce face.
Mama a oftat.
— Ai dreptate.
Pentru Adriana, acele două cuvinte au valorat mai mult decât o scuză lungă.
Au trecut aproape două luni până când l-a întâlnit din nou pe Victor.
Era duminică după-amiază și Adriana ieșea dintr-un supermarket când l-a văzut lângă intrare.
Pentru o clipă, amândoi au părut tentați să se prefacă că nu s-au observat.
Victor a fost primul care s-a apropiat.
Arăta obosit. Nu învins, ci parcă mai așezat.
— Salut.
— Salut.
Privirea lui a trecut spre Volkswagenul parcat la câteva locuri distanță.
— O mai ai.
Adriana a ridicat ușor din sprâncene.
— Evident.
Pentru prima dată după multe săptămâni, Victor a zâmbit.
— Mama mi-a zis că faci mai mulți bani de când o ai.
— Economisesc și timp.
A urmat o tăcere incomodă.
— Am fost foarte supărat pe tine, a spus el.
— Știu.
— Eram convins că dacă ai bani și nu mi-i dai înseamnă că nu-ți pasă.
Adriana l-a privit.
— Și acum?
Victor și-a băgat mâinile în buzunare.
— Acum mă trezesc la cinci și jumătate în fiecare dimineață.
Adriana aproape a râs.
— Bun venit în lumea adulților.
— Foarte amuzant.
Apoi expresia lui a devenit serioasă.
— Prima lună a fost groaznică. Am crezut că nu mă descurc. După aia am primit salariul și am plătit prima rată fără să cer nimănui nimic.
În vocea lui era ceva ce Adriana nu mai auzise de mult.
Mândrie.
— Și cum a fost?
Victor a zâmbit.
— Ciudat de bine.
Apoi a privit-o direct.
— Dacă îmi dădeai banii atunci, probabil nu mă angajam.
Adriana nu i-a răspuns imediat.
— Probabil.
— Nu pot să spun că mi-a plăcut ce ai făcut.
— Nici nu trebuie.
— Dar cred că aveam nevoie.
Nu a existat o îmbrățișare dramatică și nici vreo promisiune că totul va fi perfect.
Victor încă avea datorii.
Adriana încă avea resentimente.
Mama încă trebuia să învețe să nu transforme fiecare problemă a fiului ei într-o obligație pentru fiica ei.
Dar ceva se schimbase.
În seara aceea, Adriana a ajuns acasă după ultima clientă și a parcat în fața blocului. Și-a luat trusa de manichiură de pe bancheta din spate, apoi a rămas o clipă privind mașina.
Cu trei luni înainte, mama îi spusese s-o vândă pentru a-l salva pe Victor.
Dacă ar fi făcut-o, datoria lui ar fi fost mai mică.
Dar Victor ar fi rămas același.
Iar ea ar fi pierdut încă o dată ceva construit prin propria muncă pentru a-l feri pe fratele ei de consecințele propriilor alegeri.
Adriana nu refuzase să-și ajute familia.
Refuzase doar să mai numească „ajutor” un sacrificiu care îi permitea altcuiva să nu se schimbe niciodată.
A urcat în apartament, a pus trusa jos și a deschis sertarul în care ținea plicul pentru următorul ei vis.
Pe el scria un singur cuvânt:
„Avans”.
A adăugat banii câștigați în acea zi și a închis sertarul.
De data aceasta, nimeni nu avea să-i mai spună că planurile ei valorează mai puțin doar pentru că era femeia din familie care se descurca întotdeauna singură.