Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Eleonora stătea pe podea, rezemată de perete, respirând greu.
— Telefonul… în geantă… Toma…
Am găsit aparatul și am sunat primul număr.
— Sunt Sofia, vecina mamei dumneavoastră. I s-a făcut rău.
Vocea bărbatului s-a schimbat imediat.
— Chemați ambulanța. Vin acum!
Am sunat la 112 și m-am așezat lângă Eleonora.
— Eu v-am împins… am șoptit.
— Sunteți disperată, a răspuns ea cu greu. Dar încă puteți îndrepta lucrurile.
Ambulanța a sosit repede.
Înainte să plece, Eleonora mi-a spus:
— Plăcintele… sunt la mine în bucătărie. Luați-le data viitoare la copii.
Am rămas singură pe palier.
Femeia pe care o considerasem dușmanul meu se gândea la copiii mei chiar și atunci.
Când m-am întors în apartament, parcă îl vedeam pentru prima dată.
Sticlele. Vasele. Rufele. Podeaua murdară.
Și mi-am amintit privirea Lidiei.
„Mamă, când mai vii?”
Am luat un sac și am început să strâng.
Mai întâi sticlele.
Apoi bucătăria.
Am spălat podeaua până când apa din găleată n-a mai ieșit neagră.
Clara m-a sunat de trei ori să mă întrebe dacă ieșim în seara aceea.
N-am răspuns.
A doua zi, la ușă a apărut un bărbat de vreo patruzeci de ani.
— Sunt Toma. Fiul Eleonorei.
Mi s-a strâns stomacul.
— Cum se simte?
— A fost o stare preinfarctică. Acum e stabilă.
Mi-am plecat capul.
— Îmi pare rău. Eu am împins-o.
— Știu. Mama mi-a povestit.
Mă așteptam să mă certe.
În schimb, a privit prin apartamentul în care ferestrele erau deschise, iar lucrurile copiilor începuseră să fie puse în ordine.
— Mama spune că nu sunteți un om rău. Spune că v-ați rătăcit.
Am simțit cum îmi ard obrajii.
— Mamelor bune nu li se iau copiii.
— Nu știu ce fel de mamă sunteți, Sofia. Dar știu că aveți șase luni să arătați ce fel de mamă vreți să deveniți.
După plecarea lui, am rămas mult timp privind camera copiilor.
În seara aceea n-am băut.
Nici în următoarea.
Câteva zile mai târziu am mers la Eleonora la spital.
— Am început să fac ordine, i-am spus.
A zâmbit.
— Atunci continuați.
Era o întrebare pe care o purtam însă în mine.
— Dumneavoastră chiar nu ați făcut sesizarea?
— Nu.
— Atunci cine?
Eleonora a ezitat.
— De la școală.
Am încremenit.
— Școala?
— Lidia adormea la ore. Le-a spus că noaptea nu poate dormi din cauza zgomotului de acasă.
Mi-am acoperit gura cu mâna.
Toată furia mea împotriva vecinei s-a prăbușit într-o secundă.
Nu Eleonora îmi luase copiii.
Propriul meu copil ajunsese atât de obosit, încât adulții din jur observaseră că ceva nu era în regulă.
Mi-am amintit toate nopțile în care Clara venea cu prieteni.
Muzica.
Sticlele.
Diminețile în care eu dormeam, iar Lidia avea grijă să le dea ceva de mâncare fraților ei.
Avea opt ani.
Și eu o obligasem, fără să-mi dau seama, să fie mai matură decât mine.
Am început să plâng.
— Eu chiar credeam că îi iubesc.
Eleonora mi-a prins mâna.
— Atunci arătați-le.
Asta am făcut.
Nu într-o zi.
Nu printr-o promisiune.
În fiecare dimineață.
Mi-am păstrat serviciul la tipografie și n-am mai lipsit de la ture.
Am încetat să mai ies cu Clara. Când a înțeles că nu mai vreau nopți pierdute și băutură, a dispărut singură din viața mea.
Am făcut ordine în apartament și am început să repar ce se stricase.
Toma m-a ajutat cu câteva lucrări pe care singură nu mi le permiteam, dar restul l-am făcut eu.
Am vopsit.
Am spălat.
Am aruncat.
Am economisit.
Și, mai ales, am fost prezentă la fiecare vizită permisă cu copiii.
De fiecare dată când îi vedeam, băieții mă întrebau:
— Mamă, mai avem mult?
Iar eu nu le mai făceam promisiuni pe care nu le puteam controla.
— Fac tot ce trebuie ca să veniți acasă.
Lidia continua să mă privească atent.
Încrederea ei nu revenea pentru că eu făcusem curățenie într-o cameră.
Trebuia câștigată.
Au trecut trei luni.
Când comisia a venit din nou, în frigider era mâncare, facturile erau plătite, casa era curată și eu aveam același loc de muncă.
Dar cel mai important era că viața mea nu mai arăta așa doar în ziua controlului.
Așa arăta în fiecare zi.
După șase luni, am intrat din nou în camera în care îmi văzusem copiii prima dată.
Numai că de data aceasta nu aveam o pungă cu biscuiți în mână.
Aveam documentele prin care puteau veni acasă.
Luca m-a văzut primul.
— Mamă!
A alergat spre mine.
— Ne iei?
Am îngenuncheat și l-am strâns în brațe.
— Da.
Ochii lui s-au mărit.
— Azi?
— Azi.
Matei s-a aruncat și el la gâtul meu.
Am început să râd și să plâng în același timp.
Doar Lidia rămăsese câțiva pași mai în spate.
M-am ridicat și m-am apropiat de ea.
— Mergem acasă, iubita mea.
M-a privit lung.
Apoi a pus întrebarea de care mă temusem toate lunile acelea:
— O să mai pleci?
Am înghițit nodul din gât.
— Nu mai plec nicăieri.
N-a venit imediat.
Dar după câteva secunde a făcut un pas.
Apoi încă unul.
Și m-a îmbrățișat atât de strâns, încât atunci am înțeles că nu Protecția Copilului trebuia să-mi dea copiii înapoi.
Eu trebuia să le câștig înapoi încrederea.
Afară ne așteptau Eleonora și Toma.
Eleonora era încă palidă, dar zâmbea.
Toma a deschis portbagajul pentru bagajele copiilor.
— Acasă? a întrebat el.
M-am uitat la Lidia, Luca și Matei.
— Acasă.
Cu șase luni înainte, credeam că toată lumea era împotriva mea.
Vecina.
Școala.
Protecția Copilului.
Viața.
Adevărul fusese mult mai greu de acceptat:
oamenii din jur văzuseră ceea ce eu refuzasem să văd.
Nu mi-am recuperat copiii pentru că am demonstrat că ceilalți greșiseră.
I-am recuperat când am avut curajul să recunosc că, de data aceea, trebuia să mă schimb eu.