Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat o înghițitură de ceai înainte să răspund.
— Am vândut-o.
Luca a încercat să-și ascundă reacția.
— Serios? Și… ai luat un preț bun?
Cristina își tăia liniștită prăjitura, dar acum era atentă la fiecare cuvânt.
— Suficient cât să nu-mi mai fac griji.
— Și banii? a întrebat ea. I-ai pus în bancă?
Am zâmbit.
Ajunseserăm, în sfârșit, unde trebuia.
— Da. Sunt în siguranță.
Luca și-a lăsat furculița jos.
— Mamă, nu e cea mai bună idee. Cu inflația, banii pierd din valoare. Eu mă pricep puțin la investiții.
— Mă bucur pentru tine.
— Vorbesc serios. Am putea face ceva mult mai bun cu ei.
„Am putea.”
Nu „tu”.
— Ce anume?
Luca s-a uitat spre Cristina.
— Vrem să deschidem studioul ei de design. Avem planul, clienții, tot. Ne lipsește doar capitalul pentru început.
Cristina a intervenit imediat:
— N-ar fi un cadou, mamă Ana. Ar fi o investiție. Banii ar rămâne în familie.
M-am uitat la amândoi.
Cu câteva ore înainte, fiul meu îmi spunea cât de mult îi fusese dor.
Acum înțelegeam exact cât valorase acel dor.
— Luca, tu vrei banii mei.
— Nu spune așa! Încerc să-ți explic că…
— Cât?
A tăcut.
— Cât ai nevoie?
— Nu de toți. Doar o parte, pentru început.
Am dat încet din cap.
— Interesant.
— Ce?
— Familie eram și acum opt ani, Luca. Atunci nu aveam milioane în bancă și nu te interesa dacă sunt singură, dacă sunt bolnavă sau dacă am nevoie de ceva.
— Mamă…
— De ziua mea n-ai avut timp nici măcar pentru un telefon. Dar când ai auzit că am vândut casa, m-ai sunat la 6:47 dimineața.
Cristina și-a îndreptat spatele.
— Cred că interpretați greșit intențiile noastre.
Privirea mi-a coborât spre mâna ei.
Spre inelul cu granat.
— Posibil. Așa cum probabil interpretez greșit și inelul acela.
Și-a retras mâna.
— V-am spus. L-am primit de la o prietenă.
— Nu, Cristina. L-ai primit de la mine.
Luca s-a uitat nedumerit la ea.
Am continuat:
— A fost al bunicii mele. Ți l-am dăruit când ai intrat în familia noastră. După câteva luni mi-ai spus că l-ai pierdut.
Cristina a devenit roșie.
— Probabil… l-am găsit între timp. Nici nu mai țin minte.
— Eu țin minte.
S-a făcut liniște.
Oliver mânca în continuare din plăcintă, fără să înțeleagă discuția adulților.
Nu voiam ca nepotul meu să asiste la o ceartă.
Așa că mi-am coborât vocea.
— Nu vă dau banii.
Luca a ridicat capul.
— Nici măcar nu vrei să auzi planul?
— Nu.
— Sunt fiul tău!
— Știu. Tocmai de aceea m-a durut opt ani.
A rămas nemișcat.
— Dacă mă sunai acum o lună și-mi spuneai că vrei să mă vezi, probabil aș fi făcut plăcinta cu lacrimi de bucurie. Dacă veneai de ziua mea, nu mi-ar fi trebuit nici flori. Dar ai venit după ce ai aflat de bani.
— Nu e adevărat!
— Atunci dovedește-mi.
— Cum?
— Simplu. Pleacă astăzi fără bani și mai sună-mă și mâine.
Nu mi-a răspuns.
Și tocmai tăcerea lui mi-a spus tot ce aveam nevoie să știu.
Cristina s-a ridicat.
— Cred că ar trebui să plecăm. Oliver are program.
— Desigur.
Luca și-a luat sacoul.
În hol s-a întors spre mine.
— Noi chiar voiam să te ajutăm.
— Atunci ajută-mă cu ceva ce nu costă nimic.
— Cu ce?
— Amintește-ți că sunt mama ta și când nu am nimic să-ți dau.
N-a mai spus nimic.
Cristina și-a luat geanta.
Când a trecut pe lângă mine, m-am uitat din nou la inel.
— Să ai grijă de el. Mama mea l-a purtat aproape patruzeci de ani.
Cristina și-a strâns instinctiv degetele.
Ușa s-a închis.
M-am întors în bucătărie.
Patru farfurii, cești pe jumătate pline și aproape jumătate din plăcintă rămăseseră pe masă.
Pentru o clipă m-am simțit exact ca în urmă cu opt ani.
Singură.
Numai că exista o diferență.
Atunci mă întrebam ce făcusem greșit.
Acum nu mai căutam vina în mine.
Telefonul a sunat după aproape o oră.
Era Margareta.
— Ei? Au venit?
— Au venit.
— Și?
Am privit mușcatele de la fereastră.
— Le-a plăcut plăcinta.
Margareta a tăcut o secundă.
— Au vrut bani, nu?
Am râs încet.
— Se pare că veștile circulă repede.
— Ana, îmi pare atât de rău. Cred că eu am spus cuiva despre casă și…
— Nu-ți cere scuze. Mi-ai făcut un serviciu.
— Cum adică?
— Acum știu.
După ce am închis, am strâns masa și mi-am făcut încă un ceai.
Banii au rămas în bancă.
Mi-am cumpărat în cele din urmă excursia pe care o amânam de ani întregi. Am continuat cu piscina, corul și serile la teatru cu Margareta.
Iar pe Oliver nu l-am pedepsit pentru alegerile părinților lui. Am continuat să-i trimit cadoul de ziua lui și o felicitare semnată simplu:
„Cu drag, bunica Ana.”
Luca?
N-a sunat a doua zi.
Nici peste o săptămână.
Și da, m-a durut.
Dar nu suficient cât să-mi cumpăr dragostea propriului copil cu economiile mele.
Într-o dimineață am stat din nou la aceeași fereastră, udând aceleași mușcate.
Era aproape 6:47.
M-am uitat la telefon.
Ecranul era întunecat.
Și, pentru prima dată, nu mai așteptam să se aprindă.
Am înțeles atunci ceva ce-mi luase opt ani să învăț:
un copil rămâne copilul tău indiferent câți ani are.
Îl poți iubi.
Îl poți ierta.
Poți spera că într-o zi se va întoarce pentru tine, nu pentru ceea ce ai.
Dar iubirea de mamă nu înseamnă să plătești de fiecare dată când cineva își amintește că exiști.
Mi-am băut ceaiul în liniște.
Dacă Luca avea să mă sune într-o zi doar ca să-mi spună:
„Mamă, ce mai faci?”
aveam să răspund.
Dar de data aceea, telefonul trebuia să sune fără ca în spatele lui să existe o casă vândută, un cont bancar sau vreo sumă de împărțit.
Trebuia să sune pentru mine.