Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Gabi a scos foaia din plic și a așezat-o pe masă.
— De mâine nu mai plătesc nimic pentru voi.
Andrei a rămas cu cheile SUV-ului în mână.
— Cum adică nimic?
— Exact cum am spus. Rata mașinii, grădinița, cumpărăturile voastre, toate cheltuielile pe care le-am preluat în ultimii ani se opresc aici.
Cristina s-a ridicat brusc.
— Gabi, nu poți hotărî așa ceva de pe o zi pe alta!
Gabi a privit-o liniștită.
— Ba da. Sunt banii mei.
— Dar noi ne-am făcut niște calcule! a intervenit Andrei. Rata la mașină e pe trei ani!
— Atunci poate trebuia să vă faceți calculele cu salariile voastre, nu cu al meu.
Andrei a deschis gura, dar n-a mai spus nimic.
Gabi a împins foaia spre el.
Era lista plăților pe care le făcuse în ultimele douăsprezece luni.
Rata SUV-ului. Grădinița nepotului. Facturi. Haine. Vacanța lor de vară, pentru care „împrumutase” bani și nu-i mai primise niciodată înapoi.
La sfârșitul paginii era totalul.
Andrei l-a citit și și-a coborât privirea.
— Atât ai dat?
— Atât am putut demonstra din extrase. Au mai fost și bani cash.
Marina s-a apropiat și ea.
— Mamă, eu nu ți-am cerut atâtea…
Gabi s-a întors spre fiica ei.
— Nu. Tu ai cerut câte puțin. De foarte multe ori.
Marina a tăcut.
— Știți ce mi s-a părut cel mai ciudat astăzi? a continuat Gabi. Am venit acasă după ce mi-am pierdut serviciul după douăzeci de ani. Și niciunul dintre voi nu m-a întrebat ce o să fac eu.
Cristina și-a încrucișat brațele.
— Nu e chiar așa.
— Atunci spune-mi. Cine m-a întrebat?
Nimeni.
Gabi a luat plicul cu cei 15.000 de lei și l-a pus în geantă.
— Banii aceștia rămân la mine. Sunt singurii bani siguri pe care îi am până găsesc alt serviciu.
Andrei s-a ridicat.
— Și rata de luna asta?
— O plătești.
— N-am de unde!
Gabi l-a privit câteva secunde.
— Atunci vinzi mașina.
Pentru prima dată, Andrei părea cu adevărat speriat.
— Să vând mașina?!
— Dacă nu-ți permiți rata, da.
Cristina s-a întors spre soțul ei.
— Ți-am spus că n-ar fi trebuit să luăm modelul ăsta.
Gabi aproape că a zâmbit.
Cu un an înainte, amândoi o convinseseră că SUV-ul era „necesar pentru copil”.
Acum devenise, brusc, problema lor.
Marina și-a luat una dintre genți.
— Bine, mamă. Înțeleg că ești supărată. Noi putem merge la un hotel câteva zile.
— Nu sunt supărată, Marina.
— Atunci ce ai?
Gabi s-a gândit puțin.
— Sunt obosită.
Asta era tot.
Obosită să fie primul număr pe care îl sunau când apărea o factură și ultimul om întrebat dacă are nevoie de ceva.
În seara aceea, pentru prima dată după ani, nu a rezolvat problema nimănui.
A doua zi dimineață, Andrei a sunat-o înainte de opt.
— Mamă, banca mi-a luat rata și am rămas aproape fără bani.
Gabi și-a băut cafeaua.
— Îmi pare rău.
A urmat o pauză.
Probabil aștepta continuarea obișnuită:
„Cât îți trebuie?”
Dar Gabi nu a spus-o.
— Și ce fac? a întrebat el în cele din urmă.
— Nu știu, Andrei. Dar sunt sigură că vei găsi o soluție.
A închis.
Primele săptămâni au fost ciudate.
Cristina a renunțat la frigiderul de 4.000 de lei și a chemat un instalator care l-a reparat pe cel vechi cu câteva sute.
Andrei și-a suspendat abonamentul scump la sală și, după două luni, a vândut SUV-ul. Au cumpărat o mașină second-hand pe care și-o puteau permite.
Marina și soțul ei au reparat apartamentul în etape, fără cei 4.000 de lei ai mamei.
În mod miraculos, toți au supraviețuit.
Iar Gabi?
Pentru prima dată, cei 15.000 de lei nu s-au transformat în lucrurile altora.
A pus cea mai mare parte deoparte și și-a permis să nu accepte primul serviciu prost plătit doar din panică.
După aproape două luni a găsit un post administrativ la o firmă mică de distribuție. Salariul era mai mic decât înainte, dar programul era mai bun.
Și mai exista o diferență.
De data aceasta, salariul ei rămânea al ei.
Într-o duminică, Andrei a venit singur.
Fără Cristina. Fără copil. Fără vreo factură în mână.
Gabi i-a făcut cafea și a așteptat.
— Am vândut mașina, i-a spus.
— Știu.
— Mi-a părut rău.
— După mașină?
Andrei a zâmbit amar.
— La început, da.
Apoi și-a frecat palmele și a privit masa.
— După aceea am făcut niște calcule. Am vrut să văd cât ne-ai dat în ultimii ani.
Gabi nu a spus nimic.
— N-am reușit să calculez tot.
— Nici eu.
Andrei și-a ridicat ochii.
— De ce n-ai spus că era prea mult?
Întrebarea a surprins-o.
— Am spus.
— Nu-mi amintesc.
— Pentru că de fiecare dată când spuneam că nu pot, îmi explicai de ce trebuie.
Andrei și-a plecat capul.
Au stat câteva secunde în liniște.
— Îmi pare rău, mamă.
Gabi nu s-a grăbit să-i spună că nu contează.
Conta.
— Știi ce m-a durut cel mai tare în ziua în care am fost concediată?
Andrei a clătinat din cap.
— Că atunci când v-am spus, primul lucru la care te-ai gândit a fost rata ta.
Fiul ei a rămas cu ochii în masă.
— Știu.
— Eu nu vreau să nu vă mai ajut niciodată. Sunteți copiii mei. Dar ajutorul trebuie să rămână ajutor, Andrei. Nu poate deveni salariul vostru suplimentar.
El a dat încet din cap.
Înainte să plece, a lăsat ceva pe masă.
Un plic.
— Ce-i ăsta?
— Prima rată.
— Pentru ce?
— Pentru banii pe care ni i-ai dat anul trecut pentru vacanță. Ai spus că sunt împrumut. Eu m-am comportat ca și cum ai uitat.
Gabi a privit plicul.
Nu era o sumă mare.
Dar pentru prima dată după foarte mult timp, banii mergeau în direcția opusă.
A zâmbit.
— Bine.
Andrei s-a ridicat, apoi s-a oprit în prag.
— Mamă?
— Da?
— Tu ești bine?
Gabi l-a privit.
Era întrebarea pe care o așteptase în ziua în care intrase în bucătărie cu vestea concedierii.
Venise cu câteva luni întârziere.
Dar venise.
— Da, Andrei, a răspuns ea. Acum sunt bine.
După ce ușa s-a închis, Gabi s-a întors în bucătărie.
Pe masă erau două plicuri.
Unul îi amintea de ziua în care își pierduse serviciul.
Celălalt, de ziua în care fiul ei începuse, în sfârșit, să înțeleagă.
Gabi nu încetase să fie mamă.
Doar încetase să fie portofelul familiei.